„Antigona” clasică în vremea măştilor de protecţie

Regizorul grec Stathis Livathinos pune în scenă ”Antigona” la Teatrul ”Lucia Sturdza Bulandra”. Montarea piesei lui Sofocle reformulează raportul dintre eroină şi cârmuitorul Tebei.

”Lumea crede că Atigona este o eroină, iar Creon un tiran. Nu cred că aceasta a fost intenţia lui Sofocle, pentru că el, asemeni lui Shakespeare sau Homer, cunoştea multiplele faţete ale fiinţei umane. Cred că piesele clasice precum <Antigona> sunt asemeni unui secret sacru, sunt aurul care trebuie descoperit”, explica regizorul în primăvară, atunci când pregătea spectacolul. 

Piesa care încheie trilogia tebană porneşte dintr-un punct în care deja sunt mulţi morţi. Oedip a murit sfâşiat de vestea că şi-a ucis tatăl şi s-a căsătorit cu propria mamă, Iocasta. Fii săi s-au ucis între ei pe câmpul de luptă. Fratele Iocastei, Creon, a ajuns la putere şi a interzis îngroparea celui care şi-a atacat propria cetate. Antigona, fiica lui Oedip, este hotărâtă să rişte să fie pedepsită cu moartea pentru a cinsti memoria fratelui său al cărui trup a fost lăsat pradă animalelor sălbatice, pe câmpul de bătălie. 

Criza autorităţii, şansa nedreptăţii

Ca orice text clasic, ”Antigona” ajunge pe scenă urmat de o întreagă serie de formulări consacrate de-a lungul vremii. Noua montare reia temele clasice (reconfigurarea personajului feminin, nesupunerea civilă, opoziţia dintre legile oamenilor şi cele ale zeilor, nevoia de respect chiar şi faţă de cei care greşesc) dar le adaugă o dimensiune imediată. O cu totul altă poveste ne spune nouă azi piesa într-o variantă în care criza autorităţii şi măştile de protecţie fac parte din reperele pe care le negociem permanent pentru respectarea legii. 

Toate personajele lui Sofocle respectă legi. Şi tocmai aceste legi le întorc viaţa pe dos. Şi legile cetăţii, şi legile respectului faţă de morţi. Şi Creon, care ştie că ”să te închini la morţi este în zadar”, şi Antigona, convinsă că ”morţilor/ Mai multă vreme vom fi dragi ca celor vii”, aduc în faţa spectatorului aceeaşi dorinţă de a-şi respecta ceea ce limbajul de plastic ar numi reperele definitorii.

Despre morţi şi infectaţi vorbesc şi buletinele de ştiri ale zilei iar respectarea legii ca şi respectarea drepturilor persoanei se ciocnesc şi în confruntările dintre cei convinşi că deţin adevărul absolut în ultimele luni. 

Forţa interpretărilor

”Cât de cuminte-am fost, cât de supusă!/ Iar azi văd toţi în mine-o răzvrătită” spune ”Antigona”, pe care Livathinos o aduce atât pe scena de la Bulandra cât şi în transmisiuni live şi înregistrate online. Ea este interpretată copleşitor de Alexandra Fasolă într-un echilibru negociat permanent cu varianta pe care Silvana Negruţiu i-o aduce Ismenei (rolul Ismenei va fi jucat şi de Anca Androne). Cornel Scripcaru e Creon, cu o partitură dificilă. El are de acoperit o plajă care îl poartă de la echilibrul legiuitorului care se uită ”cu scârbă la acel conducător care şi-a pus prietenii/ Mai presus decât ţara-n care s-a născut”, până la prăbuşirea finală în faţa urmărilor nimicitoare pe care le au deciziile sale trecând prin accentuarea convingerilor tradiţionale: ”Cât eu trăiesc, aici nu va conduce o femeie!” şi ”De-ar fi ca tronul să ne fie luat/ Măcar s-o facă un om, nu o femeie!”.

Forţa personajelor interpretate de actriţe în noua montare de la Bulandra este decisă de elanul tăios pe care Andreea Bibiri i-l oferă legendarului Tiresias, personajul responsabil atât cu declanşarea odei dedicate omului în textul lui Sofocle, cât şi cu formularea avertizării privind tragedia finală. Tensiunea este gestionată cinetic şi de Alin State (Hemon), Ana Ioana Macaria (Euridice), Adrian Ciobanu (Mesagerul 1) şi Maria Veronica Vârlan (Mesagerul 2). 

Tragedia este coordonată la Bulandra de secvenţe consacrat ritmului versurilor clasice şi punctărilor muzicale gândite de Daniel Jinga doar pentru momentele în care acţiunea atinge paroxismul. 

În etuva conştiinţei

Plasată în etuva conştiinţei, pe o scenă în care decorul se limitează la nouă scaune care coboară din cer înşirate pe o bară metalică, la tunica obsedantă a celui căzut şi la trapa din care pământul dă pe dinafară (scenografia de Maria Miu şi Nina Brumuşilă), noua variantă a Antigonei aduce la Bulandra o redeschidere a raportului dintre autoritate şi individ. Autoritatea poate fi statală, divină sau literară (cum este cazul textului clasic de Sofocle adaptat de Mirela Năstăsache, după traduceri de George Fotino, George Florin într-o variantă scenică semnată de Bogdan Ghiu). Individul este surprins şi în efuziunea fiecărui monolog dar mai ales în relatările discursive ale celor din jurul său, întâmplările în teatrul clasic fiind mai rar arătate şi, aşa cum se întâmplă şi în montarea de la Bulandra, mai degrabă povestite de cei de pe scenă. Felul în care primim ştirile despre tot ce ne afectează viaţa în aceste vremuri, mai puţin ca eveniment pe care îl experimentăm direct şi mai ales ca relatare pe care o retrăim şi ne-o asumăm empatic îşi recapătă cu ”Antigona” forma clasică.