CANNES 2016, în EXCLUSIVITATE: Întâlnire cu regizorul Cristi Puiu: Viaţa e un puzzle cu piese lipsă - GALERIE FOTO

Traducere în Exclusivitate. Medicul Ion Gabriel Stoica e cinefil & francofon. A trăit şi a muncit în Franţa, chiar la graniţa cu Elveţia, aproape de Geneva, oraşul unde Cristi Puiu a făcut facultate de Regie. Intersecţii şi coincidenţe, afinităţi şi ursită. Medicul e pasionat de Noul Val Românesc şi de filmele lui Puiu, în special. A vrut să împărtăşească cu noi pasiunea şi a tradus pentru MEDIAFAX - Cultură conferinţa de la Cannes a regizorului Cristi Puiu.

ÎNTÂLNIRE CU CRISTI PUIU. Despre filmul "Sieranevada"

Jurnalist: Ce anume v-a inspirat povestea din Sieranevada?
Cristi Puiu: Era în august 2012, în timpul festivalului de la Sarajevo, eram acasă. Mirsad Purivatra, directorul festivalului m-a sunat şi m-a întreabat dacă am un scenariu. Nu, nu am scenariu, dar voi scrie unul. Va fi un huis clos. Cu multe personaje.

Jurnalist: V-a dus cu gândul la povestea unei comemorări?
Cristi Puiu: În 2007 mi-a murit tatăl. Eram în juriul de la secţiunea „Un Certain Regard”, la Festivalul de la Cannes. M-am întors imediat acasă, şi prima comemorare, care are loc chiar după înmormântare, s-a petrecut în mod cât se poate de ciudat. Erau acolo persoane pe care nu le cunoşteam, prieteni de-ai tatălui meu cu care obişnuia să stea la un pahar, vecini. Îmi amintesc că m-am certat cu o colegă a mamei, cu privire la istoria comunismului.

Jurnalist: Ce se întâmplă în film cu acel personaj care regretă vremurile
comunismului ?
Cristi Puiu: Da. După ani de zile, vorbesc cu fratele meu despre povestea asta şi îi spun: « scriu un scenariu despre parastasul tatei, îţi aminteşti cum ne-am certat legat de istoria comunismului ? » Fratele meu, care luase şi el parte la acea dezbatere aprinsă, îmi răspunde că nu-şi aminteşte nimic. Cu toate astea, discuţia a fost atât de înflăcărată, încât femeia a sfârşit prin a pleca! Încep să-mi expun propria versiune a evenimentelor, dar fratele meu insistă: «scuză-mă, dar chiar nu îmi amintesc nimic». Am simţit ca înnebunesc, că mă îmbolnăvesc de furie, pentru că voiam să-mi mai dea nişte detalii. Am fost foarte deprimat. Deci, uneori reţinem sau înregistrăm altfel lucrurile.

Jurnalist: Tocmai. Amintirile, memoria evenimentelor se află în centrul poveştii dumneavoastră. Memoria care constituie şi impune o societate, aşa transpare în film.
Cristi Puiu: În momentul în care devenim conştienţi de noi înşine, pe la vârsta de zece ani, suntem deja educaţi, formaţi de istoria ţării noastre. Vom vedea lucrurile într-un fel care este deja marcat de un număr de repere. Toate acestea duc la inerţie. Suntem gata să acceptăm un adevăr dat. Închidem ochii la posibilele greşeli. Este preţul pentru a deveni un membru al comunităţii, pentru a fi acceptat de societate.

Jurnalist: Este important pentru personajele dumneavoastră să aparţină unei comunităţi?
Cristi Puiu: Este o chestiune de structură. Ca şi albinele, furnicile, oamenii trăiesc în comunitate. Dacă înlăturăm un element din această comunitate, trebuie să reconfigurăm totul. Totul se va recompune. Când moare cineva, se schimbă totul pentru micile comunităţi reprezentate de membrii unei familii. Există o luptă pentru putere. Vom încerca să aflăm cine va câştiga în final această luptă. Şi fiecare participă cu propriul său discurs, exact ca într-o campanie electorală.

Jurnalist: Un discurs care poate evoca marile evenimente istorice. În fim, un personaj vorbeşte despre 11 septembrie 2001.
Cristi Puiu: Este perturbat de tot ceea ce se vorbeşte pe marginea acestui eveniment şi are dreptate să fie aşa, în sensul în care trebuie să discutăm despre toate. Dar atunci când îşi construieşte raţionamentul cu elemente, dintre care unele, fără îndoială, de natură conspiraţionistă, de pe internet, atunci greşeşte.
La modul mai general, nu cunoaştem decât o parcelă de realitate din Istorie. Nu putem găsi răspunsuri definitive. În fond, ficţiunea cea mai prezentă în viaţa noastră este Istoria, Istoria aşa cum ne este ea povestită la şcoală. Eu sunt foarte bine plasat pentru a vorbi despre toate acestea, pentru că am învăţat la şcoală o anumită Istorie, în timpul comunismului. Zidul din Berlin a căzut pe când aveam douăzeci şi trei de ani. Odată cu el a dispărut o Istorie şi de îndată a apărut o altă Istorie, o altă versiune a evenimentelor. Lucruri pe care nu le cunoşteam, eu, care am iubit mult Istoria. Am fost cu adevărat zguduit.

Jurnalist: 11 septembrie nu este decât un pretext pentru a vorbi despre Istorie?
Cristi Puiu: Da, aş fi putut lua cel de-al doilea război mondial. Întâmplător, până pe 11 septembrie, lecturile mele se concentrau pe mărturiile din închisorile comuniste. Voiam să revăd istoria comunismului. Comuniştii au falsificat Istoria, după un program foarte clar. Încă odată, de atunci cred că nimeni nu poate să creadă într-o stabilitate oarecare a Istoriei, nici într-un adevăr imuabil. Cred că istoria Omului este într-o continuă mişcare şi trebuie să o adaptăm neîncetat la ceea ce credeam că sunt evenimentele din trecut. Tot timpul, tot timpul, tot, timpul. Deoarece nu sunt decât nişte aproximări. Ne găsim în plină confuzie. Astăzi mai există o ieşire de salvare, credinţa. Nu sunt nici catolic, nici ortodox… Dar chiar dacă avem cu toţii multe păreri despre toate religiile, în realitate nu ştim nimic despre spiritualitate. Nu urmăm acest drum.

Jurnalist: Personajele dumneavoastră nu doar schimbă replici, argumentează sau livrează invective, ci sunt foarte interesate şi de hrană, un element foarte important
şi foarte convivial al filmului!
Cristi Puiu: Da. Totuşi, până la urmă, nimeni nu reuşeşte să mănânce! Masa este o altă ritualizare a evenimentelor, este inteligibilă pentru toate culturile, deoarece este prezentă în toate culturile. Există masa, ne regăsim în jurul ei. Pentru a simplifica, recurenţa mesei este o tradiţie, dar asta poate da şi o senzaţie falsă de solidaritate. Nu e vorba doar de hrană, de tot ceea ce îi trebuie corpului, şi care în film devine ceva urgent ,căci toţi sfârşesc prin a li se face cu adevărat foame, uită de orice sentiment
de solidaritate, prietenie. Acestea fiind spuse, am arătat filmul unor prieteni şi au fost încântaţi pentru că după ce l-au văzut li s-a făcut poftă de mâncare!

Jurnalist: Filmul dvs. este sincopat de ritualuri (pregătirea mesei, binecuvântarea preotului…), la ce foloseşte asta?
Cristi Puiu: Ne permite să axăm dezbaterea pe subiecte care nu au nicio legătură cu parastasul mortului, ca în cazul tatei. În România, lucrurile se petrec astfel: are loc înmormântarea iar după aceea lumea se întâlneşte. Apoi, se întâlnesc iar la patruzeci de zile, pentru o primă comemorare. Apoi, se reîntâlnesc la un an de la înmormântare. Şi în sfârşit după şapte ani. În ceea ce-l priveşte pe tata, am făcut parastasul de şapte ani în 2014.

Jurnalist: De ce aţi situat practic tot filmul într-un singur loc: un apartament ?
Cristi Puiu: Trăim într-o lume ale cărei limite le cunoaştem. Ceea ce face ca filmul să nu poate fi conceput altfel decât ca o lume în sine, limitată din punct de vedere geografic. Din această cauză, spaţiul este închis, toate se desfăşoară într-un apartament izolat. Acest spaţiu este reflectarea în oglindă a unei lumi la scară redusă. Atât ziua cât şi noaptea: cei doi sunt în apartament. Există încăperi mai întunecate, altele mai luminoase, cu decoruri diferite, ca nişte peisaje. Nu putem
scăpa de acest apartament cum nu putem scăpa de planetă. Trebuie deci să ne asumăm realitatea şi să intrăm în toate încăperile, să mergem în întâmpinarea Celuilalt. Cel mai important lucru devine atunci întâlnirea cu Celălalt. Toate acestea au un sens. Să creezi o lume alveolară, în care nu se poate counica, unde fiecare individ este închis în propria sa bulă, fără să ştie că mai există un altul, sau să mergi în întâmpinarea celorlalţi, alegerea între aceste două alternative poate schimba totul.

Jurnalist: Şi când un personaj ezită să intre într-o încăpere?
Cristi Puiu: Decide să oprească reflecţia atunci când îi convine, în mod artificial. Se opreşte pe
palierul confortului. Din momentul în care lucrurile devin incomode, nu mergi mai departe, iar acolo sunt atâtea întrebări pe care ni le punem, şi pe care nu îndrăznim să le ridicăm, să le dezbatem… Apartamentul ne-a permis să exprimăm toate acestea.

Jurnalist: A fost greu de găsit ?
Cristi Puiu: S-au întâmplat lucruri ciudate cu apartamentul. Am găsit o locuinţă al cărei proprietar tocmai murise, iar în ziua în care am vizitat-o, se comemorau patruzeci de zile de la moartea sa. Omul locuise cu cele două pisici ale sale. A murit, a lăsat pisicile, dintre care una care plângea. Era un apartament invadat de praf şi pânze de păianjen, un loc fără îndoială neatins de multă vreme. Am păstrat pentru film multe din elementele originale, printre care o mare parte din mobilier, tablourile şi chiar fotografia proprietarului, pe care o putem vedea în anumite momente. Marele avantaj al acestui loc era că puteam imagina traiectoria personajelor într-un spaţiu unde graniţele, limitele fiecărei încăperi, care conţine o lume, sunt foarte repede integrate. Un adevărat concert de uşi care se deschis şi se închid. Uşile sunt foarte prezente în acest film. Nu sunt doar nişte uşi care se deschid pentru a te lăsa să treci, sunt uşi care totodată închid, care împiedică. Acest lucru îmi
construieşte vizual povestea.

Jurnalist: Există şi o muncă asupra sunetului pe care-l fac aceste uşi, şi rezonanţa acestui apartament în general.
Cristi Puiu: Primul plan al filmului este foarte important ,deoarece auzim anumite lucruri şi nu altele, ceea ce-l obligă pe spectator să construiască povestea cu informaţiile parcelare de care dispune. În interiorul apartamentului, uşile deschise sau închise provoacă exact acelaşi efect: pe asta o auzi, pe asta nu o auzi. Sunt bucăţi de poveste, bucăţi de cuvinte cu ajutorul cărora alcătuim evenimente. Şi ne întoarcem mereu la asta, în viaţă, nu deţinem toată povestea, povestea comunităţii sau povestea unui eveniment personal. Este un puzzle din care ne lipseşte cea mai mare parte a pieselor, şi când spun cea mai mare parte a pieselor, înseamnă că avem în mână doar câteva piese din muntele de piese pe care îl reprezintă istoria umanităţii. Avem la dispoziţie doar câteva piese disparate şi presupunem că între aceste piese trebuie să ne imaginăm totul, asta e ficţiune. Ficţiunea vieţii noastre, istoria noastră personală, şi suntem siguri că deţinem tot adevărul.

Jurnalist: De ce aţi ales să filmaţi cu o cameră aflată în permanenţă la înălţimea oamenilor?
Cristi Puiu: Cinematograful îţi permite să faci în aşa fel încât, în mod tacit, locul spectatorului să se suprapună cu cel al camerei. Este foarte interesant, pentru că fiecare spectator crede că el este cel care vede povestea. Te afli în pielea observatorului. E ciudat. Camera este, prin urmare, un om invizibil, sau, în cazul filmului meu: mortul! Eu am nişte socoteli de reglat cu moartea, şi de data asta mi-am zis: „E povestea ideală!”. În tradiţia ortodoxă, sufletul mortului rămâne în libertate timp de patruzeci de zile, se mişcă. Mi-am pus
întrebarea: cum să fac să spun o poveste prin ochii unui mort care circulă? Plasând camera în locul mortului, acest om invizibil. Ceea ce am vrut eu să văd este privirea mortului.

Jurnalist: Ce înseamnă asta, privirea mortului?
Cristi Puiu: Este privirea unui om care are privilegiul de a le spune la revedere în mod tăcut celor pe care îi lasă în urmă, de a-i observa. Cum privim lucrurile ştiind că nu ne vom întoarce? Ce vom privi? Sau nu? Sentimentele pe care doream să le obţin la momentul respectiv erau emoţia, curiozitatea, dar şi un fel de derută a camerei. Îmi imaginez că lucrurile s-au petrecut cam aşa.

Jurnalist: Cum să interpretăm titlul dumneavoastră, Sieranevada?
Cristi Puiu: Mi-a venit de la o cugetare: „de ce unele naţionalităţi schimbă titlurile filmelor?” . Este ceva care mă enervează extrem de tare. La început chiar mi-am zis: „o să fac eu însumi titlurile pentru fiecare limbă”. Apoi m-am hotărât în favoarea unui titlu care nu poate fi schimbat. Ceea ce e interesant la Sieranevada e să vezi că, în mod obişnuit, cuvântul se scrie separat: Sierra Nevada. Dar în română, în mod normal, este într-un cuvânt, ca atunci când îl pronunţăm. Am schimbat titlul punând un singur „r”, ca să mi se zică: „dar nu se scrie aşa”. Atunci, cum se scrie? Dar în japoneză? Dar în georgiană? Este complet stupid, mă duce cu gândul la expresia: „diavolul e contabil”.

Jurnalist: Deci schimbarea/intervenţia în ortografia Sieranevada este o joacă?
Cristi Puiu: Faptul că diavolul e contabil, că oamenii contabilizează şi vin la o filmare ca să-mi spună:
„nu se scrie aşa” mi-a plăcut. În fond adevărul e că nu ne pasă! Dar creierul nostru are atâta nevoie de sens încât îl construieşte şi acolo unde nu există, unde nu există nimic. În realitate orice titlu s-ar fi potrivit, dar asta nu se poate spune, deci trebuie să livrăm un titlu şi iată-l! Este o problemă personală, este un titlu care a apărut în mintea mea. Cum a apărut? Asta este ceva misterios, şi multe lucruri sunt misterioase.

Jurnalist: Intr-adevăr, este un titlu care evocă misterul, aventura. Aventura vieţii acestor personaje agitate.
Cristi Puiu: Da, trebuia să vorbească despre un loc, despre un spaţiu. Este singurul lucru raţional care m-a ţinut până la capătul căutării titlului. Titlul, Sieranevada, are rezonanţe de western, deşi nu există niciun western celebru care să poarte acest nume. Evocă zăpada, o altă limbă: spaniola, muzica acestei limbi. Sieranevada, este frumos. Evocă în sfârşit lanţurile de munţi înzăpeziţi care seamănă cu clădirile comuniste, cu lanţurile de blocuri din pietre deschise la culoare. Pentru afişul românesc al filmului, am fotografiat aceste lanţuri de blocuri, această lume alveolară cu ferestre - tot atâtea simboluri pentre lipsa de încredere a comunităţii româneşti.

Citeşte şi: Regizor din România, premiat la CANNES 2016: Alexander Nanau, Prix France Culture Cinéma - VIDEO

Citeşte şi: CANNES 2016. Începe cel mai prestigios Festival de Film. Trei filme româneşti în competiţie.

Citeşte şi: Români la CANNES 2016, pe covorul roşu.Cristi Puiu şi echipa din "Sieranevada", primii din competiţie - FOTO