Cronică Tv: Ce-ar mai fi de văzut pe canalele de nişă

Dacă în anii ‘90 erau o mană cerească pentru publicul de televiziune mai sofisticat, canalele gen Discovery au devenit în ultimii câţiva ani o belea repetitivă, cu show-uri în care bărbaţi mai mult sau mai puţin musculoşi se tăvălesc în diferite tipuri de dejecţii sau, dimpotrivă, femei mai mult sau mai puţin grase îşi dezbat cu false pretenţii educative problemele de siluetă. Din motive de costuri, chestiile astea se întorc la tine ca nişte obsesii, în reluare, ca să umple discovery-urile mai multe ore de program TV cu mai puţine programe propriu-zise. Un alt fel de reluări, al subiectelor-cal-de-bătaie, de la moartea lui Kennedy la Al Doilea Război Mondial, se lăfăie şi el pe ecran pentru a dovedi că repetiţia nu e neapărat mama învăţăturii, ci şi moartea curiozităţii. În tot noianul ăsta de deja vu-uri, mai e ceva de văzut?

Aţi remarcat poate că ştirile de programe/seriale nou-lansate pe care le-aţi văzut prin diferite locuri nu prea au legătură cu noutăţile propriu-zis relevante, fiindcă unele din canalele astea îşi fac PR, iar altele, nu. Iar atunci când un canal îşi face, totuşi, PR, bineînţeles că n-o să spună că „n-are niciun rost să vedeţi noul nostru serial «Doi şchiopi pe un pennyboard» fiindcă e o amestecătură de «Doi nebuni pe motociclete» şi «Regele pennyboard-ului» şi, de altfel, cei doi şchiopi sunt nu numai şchiopi, ci şi tâmpiţi şi necarismatici, plus că n-am avut destui bani să filmăm în Kenya”. Cu toate precauţiile astea, rămâne vă spunem ce-am văzut cu ochii noştri şi ni se pare că stă în picioare.

VÂNĂTORII DE LEGENDE. V-au scos şi pe voi din sărite chestiile alea de pe National Geographic (şi nu numai), în care Iisus era ba însurat, ba extraterestru, Templierii stăpânesc lumea şi aşa mai departe? În principiu, toate pseudo-documentarele astea pornesc de la o sursă dubioasă, din care pescuiesc enunţuri senzaţionale, pe care apoi le trag de păr la maximum cu ajutorul unor specialişti seduşi de celebritate media şi, în principiu, tot felul de reconstituiri care sunt mai mult ficţionalizări decât reconstituiri, având în vedere tema. Ei bine, „Vânătorii de legende” de pe Viasat History se ocupă cu lucruri asemănătoare, dar într-un mod care nu ne jigneşte intelectul, ci, dimpotrivă, ni-l delectează. Toate prostiile şi teoriile conspiraţiei sunt aduse în discuţie nu ca atare, ci prin intermediul ciudaţilor din toate timpurile şi toate locurile, care au crezut în ele. De pildă, Hitler avea o obsesie pentru Suliţa destinului, cea cu care soldatul roman l-a împuns în coaste pe Iisus şi despre care se zice că ar mai exista şi ar da puteri supernaturale. Sau ar mai fi istoria dispărutei Biblioteci a lui Ivan cel Groaznic, cu privire la care un arheolog sovietic altminteri respectat, pe nume Ignaţius Steleski, a dobândit o obsesie şi s-a făcut de ruşine căutând-o până la moarte (1949) în subteranele Kremlinului. Sau, dimpotrivă, un tip cam nearheolog de felul lui, pe nume Hiram Bingham, care a căpătat altă obsesie, a unei capitale incaşe necunoscute, iar capitala s-a dovedit a exista, l-a lăsat s-o redescopere şi a devenit celebră odată cu el, sub numele de Machu Picchu.
„Vânătorii de legende” e sărăcuţ din punctul de vedere al aşa-numitelor valori de producţie, adică nu tocmai atractiv vizual, şi pe-alocuri o dă în mania pseudo-documentarelor de care cu siguranţă a vrut să se delimiteze. Dar alteori e bine scris (măcar) şi dezgroapă istorii şi oameni de care, puteţi să vă convingeţi, uneori nici Internetul nu ştie prea multe.

FAŢĂ-N FAŢĂ CU... Că tot am vorbit de rău National Geographic, pe la sfârşitul primăverii postul anunţa o ofensivă cu un număr de seriale noi, care să-l scoată dintre rechinii şi crabii care ameninţau să-i devoreze toată grila. Pentru unul din proiecte a făcut alegerea nimerită de a-l desemna la comandă pe Pete McCormack, realizatorul premiat al documentarului de lung-metraj „Faţă-n faţă cu Ali” (2009). Ideea de bază e povestea spusă prin unghiul foştilor oponenţi (ai boxerului, în primul caz), mai bine evidenţiată de titlul original, „Facing...”. La TV puteţi vedea episoade despre Pablo Escobar, Saddam Hussein, Suge Knight sau Vladimir Putin. E un fel de istorie recentă, pentru care realizatorii folosesc de asemeni surse care depăşesc nivelul Wikipedia.

CU OZZY ŞI JACK OSBOURNE ÎN JURUL LUMII. Multe lucruri ne-am fi putut imagina despre Ozzy Osbourne, mai puţin faptul că e mare amator de istorie, mai ales că până acum se ştia doar că în 1982 a urinat pe monumentul dedicat Eroilor de la Alamo – altfel, o bătălie în care mexicanii au masacrat toţi texanii prezenţi la locul respectiv, prin 1836. Oricum, bătrânul rocker şi fiul lui iau la rând o serie de locuri, de la Stonehenge la Mount Rushmore, în care se joacă de-a istoria nu tocmai la modul serios, dar, măcar pe alocuri, amuzant. Şi, bineînţeles, ajung şi la monumentul funerar de la Alamo.

BBC EARTH. L-am lăsat la urmă şi pomenim nu un program, ci un post TV fiindcă BBC-ul ţine în continuare stindardul al naibii de sus în materie de astfel de lucruri. Problema, cu BBC Earth, e să ştii să găseşti highlight-urile unei grile care, altfel, n-are puncte slabe. Dacă David Attenborough este celebru şi omniprezent pe BBC Earth, cu serii mai vechi sau mai noi, căutaţi şi nume ca: Stephen Fry, Michael Palin, Louis Theroux sau David Cox. Atunci când zapaţi şi daţi peste ceva deosebit, încercaţi să vă orientaţi în hăţişul programului TV (de pe cablu sau de pe Net), care nu prea dă sinopsisul episodului din ziua cutare. La genul ăsta de babilonie, generalizată de altfel, reluările obsedante