INTERVIU - Ana Ularu: Eu cred din rărunchi că actorul are nevoie de regizor

Ana Ularu stă liniştită la masă şi bea o cafea în barul-tunel din Green Hours din Capitală. Are privirea albastră, ascultă atent şi calm întrebările şi răspunde cu poveşti. A învăţat de la Ştefan Iordache, alături de care a jucat în spectacolul "Lolita", "un miliard de superstiţii", când trebuie să joace la Teatrul Naţional din Craiova doarme în cabina ei şi crede că regizorul Vlad Mugur este îngerul său păzitor.

Se defineşte ca un actor ascultător, care îşi descoperă treptat personajele. Pe Matilda, personajul principal din lungmetrajul "Periferic" de Bogdan Apetri, a descoperit-o de-abia la sfârşitul filmărilor. La începutul anului viitor, actriţa, care a debutat la 9 ani în filmul "Meurtres par procuration", va fi prezentă în programul Shooting Stars de la Festivalul de la Berlin (9 - 19 februarie) - eveniment care promovează anual zece dintre cei mai talentaţi tineri actori europeni.

Prezentăm integral interviul acordat MEDIAFAX de Ana Ularu:

Reporter: Ai debutat la 9 ani, într-o coproducţie româno-franceză. Cum ai ajuns în filmul acela?

Ana Ularu: Eu eram înnebunită să joc. Îmi doream foarte mult şi, de fiecare dată când maică-mea mai primea câte un scenariu, eu îl citeam înaintea ei. Citeam cum puteam eu, că ea se ocupa cu alte chestii, şi eu stăteam şi frunzăream şi pe acolo. Şi asta mă ajuta, pentru că primea şi varianta în franceză şi variantă în română şi chestia asta mă şi ajuta să învăţ franceză. O tot băteam la cap cu "Există vreun rol de fetiţă în asta? Există vreun rol de fetiţă?". Şi chiar a existat într-unul. Şi am luat textul respectiv, l-am lucrat cu ea. Practic. ea a fost primul meu regizor, mama. Primul meu profesor de actorie. Mi-a zis "Să nu te strâmbi şi să le zici ca şi cum tu le-ai zice". Asta a fost cea mai mişto lecţie de actorie pe care am primit-o: "Să le zici ca şi cum tu le-ai zice şi să nu te strâmbi".

Şi m-am dus, am dat o probă şi am avut patru zile de filmare. Era foarte mişto. pentru că semănam foarte bine cu actorul care îl juca pe tatăl meu. Adică semănam mai bine cu el decât cu părinţii mei. După care, anul următor, acelaşi regizor a venit cu acelaşi actor să facă un alt thriller din ăsta pentru M6 şi de data aceasta au fost zece zile de filmare. Şi a fost foarte mişto pentru mine, ăia au fost primii mei bani câştigaţi din meseria asta, cum ar fi 450.000 (de lei vechi, n.r.) sau nu mai ţin minte. I-am dat lui mama ca să ne luăm maşină. O dată ăia 450.000 şi în al doilea an am luat un milion.

Rep.: Cum este să lucrezi cu echipe străine de filmare? Tu, practic, aşa ai început.

A.U.: Nu mi se pare că există diferenţe. Mi se pare că, odată ce se ajunge pe platou şi se începe lucrul, e o asemănare uluitoare. Lumea interacţionează în acelaşi fel. Pentru că există un soi de ritual la orice filmare, sunt nişte lucruri foarte recognoscibile pe lumea asta. Ce era foarte mişto era că eu eram obişnuită să fiu printre adulţi, de mică. Ai mei mă luau pe la petrecerile lor şi nu aveam jena copilului ăluia. Mi se părea minunat. Eram pe platou la Buftea, înainte ca Buftea să devină MediaPro. Mi se părea minunat, mă plimbam cu bicicleta pe acolo. Mi se părea că ăla era mediul meu.

Rep.: Provii dintr-o familie de artişti. Cum e viaţa într-un asemenea mediu? Adică unde se termină arta şi unde începe viaţa de zi cu zi?

A.U.: Într-adevăr e mult mai fracturată şi mai înnebunită viaţa... încerc să mă gândesc că e greu, de exemplu, într-o căsnicie dintre un artist şi cineva care face altceva. Cred că e destul de greu, pentru că eu oarecum eram obişnuită cu ai mei. Tata pleca la prospecţii, noaptea, mama, la filmări. E un program mai altfel. Cred că diferenţele sunt doar de program şi, într-adevăr, căderile sau bucuriile, psihologic vorbind, sunt cumva diferite. Adică nu te bucuri de o avansare, ci te bucuri de un spectacol reuşit. Sunt nişte oameni care îşi sistează maturizarea. Rămân, cât de cât, copii şi se bucură de aceleaşi lucruri de care mă bucur eu la 20 de ani, până la 50. Nu mi s-a părut că a fost ceva diferit în viaţa de artist. Eu sunt şi înconjurată de ei, prietena mea cea mai bună e copil de actori, vieţile noastre sunt oarecum asemănătoare. Diferă programul şi dorinţele. Cumva e mult mai acceptabil să te enervezi că nu îţi iese un proiect decât că nu îţi iese un rol. Ce e aia? E ceva intangibil. Eu în continuare mă mir, mi se pare o ciudăţenie meseria mea.

Rep.: Ai scris, pentru Decât o Revistă, textul "Cotropitorii", în care faci referire la meseria părinţilor tăi (scenografi - n.r.) şi la faptul că tu erai oarecum copil de trupă, mergeai pe platourile de filmare cu ei...

A.U.: Mai degrabă, am vorbit de experienţa mea, pentru că mi se părea uluitor... pentru mine, Gara de Nord nu mai are deloc statutul de Gara de Nord. De când am filmat acolo - şi am filmat o zi, mama a filmat o lună. Mi se pare că orice loc pe care îl invadează o echipă de filmare se transformă pentru oamenii ăia, pentru restul nu contează. Dar pentru oamenii ăia nu mai are niciodată semnificaţia iniţială. Îţi devine atât de familiar şi de drag sau te enervează sau chiar dacă te enervează peste cinci ani zici: "Ia uite mă, ce mă enerva că stăteam aici". Cumva ţi-l asumi, pentru că devine locul în care îţi petreci 12 sau 15 sau 20 de ore din viaţă, în care îţi creezi nişte puncte de reper familiare: unde e cateringul, unde e aia, unde e aia. Te învârţi în cercurile alea şi după aia, când te întorci, ţi se pare foarte ciudat că acolo nu mai e masa de cafea, de exemplu.

Rep: Ai mai fost cu trenul cu care merge Matilda în "Periferic"?

A.U.: Mă tot uit că eu merg foarte des la Craiova, eu joc acolo la Teatrul Naţional, şi ştii că e un tren către Timişoara care trece prin Craiova. Tot timpul mă uit să văd dacă-s floricelele alea pe geam pe care le-a pus scenografa noastră. N-am mai mers cu ăla, n-am mai mers.

Rep.: Cum ai ajuns să faci desenele pentru cartea Mihaelei Rădulescu "Întreabă-mă orice"?

A.U.: Când am făcut pictorialul ăla cu Alex Gâlmeanu pentru Decât o revistă, el m-a întrebat "Ce n-ai face niciodată la o şedinţă foto?"; şi eu i-am zis"Nu aş face un nud". Şi el mi-a zis "Cum facem un nud să nu fie nud?". Nici nu ne-am gândit mult. Eu m-am dus, am desenat corpul ăla şi am zis "Uite hai să-l tăiem şi tu îl lipeşti pe mine". Şi a zis "Mamă, mamă ce mişto". Mihaela a văzut coperta respectivă... Ea mă ştie de mult, din Tele 7, de când eram mică. A fost la "Lolita", cumva am păstrat legătura cu ea în timp. Şi ea şi-a adus aminte că, de când eram mică, desenam. Mama aşa mă liniştea. Mă punea într-un colţ, cu creioane şi cu foi. Desenam. Şi-a adus aminte că desenez şi m-a rugat: "Nu vrei să-mi faci ilustraţiile pentru carte". Şi am zis "excelent, excelent". Şi am făcut chestii noi, pe altele le-am luat, erau picturi pe care le făcusem prietenilor mei. Eu nu m-am aşteptat niciodată să arăt chestia asta. Nu e o chestie cu care să mă ... să zic: "Uite, eu sunt extrem de talentată". Nu, mie îmi place să fac şi alte chestii. Am avut şansa şi cu cântatul şi cu desenul să se expună.

Rep.: Ai jucat alături de Ştefan Iordache în "Lolita". Ce ai învăţat de la el?

A.U. : Un miliard de superstiţii. Era foarte, foarte superstiţios. Să mă gândesc. Evident, că am învăţat multe alte lucruri. Numai că nu pot fi cuantificate. Furi meserie când stai lângă un actor de genul acesta. Şi meseria asta se fură. Era minunat, pentru că eu îl adoram. Îi adoram vocea, faţa, frazarea, tot. Şi când eram cu el pe scenă acolo şi când mă trezeam eu extrem de emoţionată de el şi când trebuia să îi dau replica... de acolo am învăţat. Am învăţat foarte mult cât de importantă e seriozitatea. El venea cu şase ore înainte la teatru. Scotea strada din el. Citea ziarul, mânca, făcea totul înainte de spectacol. Mi-am dat seama că eu nu aş putea în viaţa mea să ajung cu o oră înainte de spectacol. N-aş putea, cred că m-ar panica total. Am nevoie să petrec nişte timp în locul ăla, să-l cotropesc. Vin cu două sau cu trei ore înainte de spectacol. La Craiova, când mă duc, vin cu o zi înainte. Sunt cazată acolo. Simt nevoia să dorm în teatru. Dorm în cabina mea, simt nevoia să mă plimb pe scenă, când nu e încă decorul pe scenă, după aia, când e decorul pe scenă, mă uit la sala aia goală...

Rep.: Cum e să dormi în teatru? Adică nu e înspăimântător?

A.U.: Bine, mai sunt alţi actori care dorm acolo, două dintre cele mai bune prietene ale mele, când dorm acolo, dorm şi ele în teatru. Dar, la început, la repetiţii, ştiu că mi-era frică. Am avut momente când am ieşit până la bucătărie seara şi mi-am dat seama că sunt într-un teatru enorm şi gol şi mi s-a părut o chestie uluitoare. Şi am avut un moment de frică . Sunt extrem de superstiţioasă. Am rămas destul de copil la faza asta.

Rep.: Cum arată cabina ta?

A.U.: Am personalizat-o. Acuma cabina mea nu e cabina mea din păcate şi asta mă enervează, pentru că eu sunt extrem de dependentă de lucrurile mele... apropo de superstiţii. În afară de toate alea cu scările pe scenă cu pisica neagră..., deşi am înţeles că pisica neagră, în teatru, am înţeles că poartă noroc. Am chestia asta să am aceleaşi haine. Îmi iau tot timpul cartea lui Vlad Mugur cu mine şi dorm cu ea sub pernă. De aia mi-a fost destul de ciudat când am plecat din cabina mea, unde pusesem un afiş cu Vlad Mugur, cu care am eu nişte superstiţii. Am senzaţia că Vlad Mugur e îngerul meu păzitor. E foarte ciudată chestia asta, pentru că nu l-am cunoscut, dar, mă rog, sau nici nu ştiu dacă l-am cunoscut sau nu când eram foarte mică. Şi după aia când am plecat din cabină era foarte ciudat. Am un ritual pe care trebuie să îl îndeplinesc înainte de spectacol şi mă ţin de el.

Rep.: Ce superstiţii te-a învăţat Ştefan Iordache?

A.U.: Păi, uneori, eu mă mai trezesc fredonând, dar mai ales fluierând. Şi am mai învăţat chestia asta că nu se spune "baftă", ci "căcat" şi am rămas cu ea forever. Adică nu suport să mi se spună "baftă", ci doar "căcat". Bine asta e o chestie foarte mişto. Ştii de la ce vine asta? Că, pe vremuri, lumea venea cu trăsurile la teatru. Dacă le plăcea, stăteau. Şi caii care trăgeau trăsurile făceau caca. Dacă plecau, era curat. De la asta vine, dar am rămas eu cu superstiţia asta foarte puternic şi, când îmi zice cineva "Baftă" înainte de spectacol, sun pe cineva să contracareze, să îmi zică "Căcat".

Rep.: Aici se fac pregătiri pentru spectacolul tău? (Între timp, era construit decorul, în bar, pentru un spectacol ce urma să aibă loc seara - n.r.)

A.U.: Nu, nu, noi am jucat nu ieri, alaltăieri

Rep.: Spune-mi de spectacolul de la Green Hours ("Trust me If U Can", de Iris Spiridon)

A.U.: Este un Neil La Bute modificat. Sunt anumite părţi scrise de regizoare. E un text la care noi am ţinut foarte mult, pe care l-am adus aici din Godot, l-am modificat total şi, din clipa în care l-am modificat, a început să ne devină atât de drag. Şi aici e un întreg ritual. Venim cu ore înainte, să facem lumina cu Robert şi stăm în cabine, ne bem cafeaua, mai mâncăm, avem un anumit punct unde ne îmbrăcăm, mai facem monoloagele cu Iris, cu regizoarea. Şi am tot felul de superstiţii. Cred că am început să fiu antipatică. La fiecare spectacol îi spun lui Robert: "Dar îmi faci tu ceaşca, da?". El ştie chestia asta, dar la fiecare spectacol simt eu nevoia să îi zic: "Da' îmi pregăteşti tu ceaşca?".

Rep.: Joci în Green Hours. În timp ce tu spui replica, oamenii beau bere, vorbesc... Când joci într-un spectacol de genul ăsta simţi nevoia să te uiţi la cineva?

A.U.: Păi e construit spectacolul în aşa fel încât în prima parte e vital să ne uităm la oameni. Dacă nu ne uităm la oameni, e o prostie. Trebuie să le povesteşti lor. E un soi de pledoarie. E prima oară când joc în Green, deşi îmi place locul ăsta dintotdeauna . Cred că de la 13-14 ani, de când am început să umblu mai singură, vin zilnic în Green.

Rep.: Ce ai adus din teatru în film?

A.U.: Sunt foarte de acord cu chestia asta şi susţineam la un moment dat că sunt două meserii diferite. Dar pentru actor, ca interior, procesul e acelaşi. Nu cred că te poate învăţa ceva pentru altceva. Atât timp cât lucrezi şi îţi creezi un personaj ... demersul e cam acelaşi. Numai că mijloacele sunt altele. E altceva să joci la prim plan cu un obiectiv şi e altceva să joci la distanţa asta.

Rep.: Şi în film la cine te uiţi?

A.U.: Depinde. Mai ales la filmul românesc, care e în aşa fel construit, ai întotdeauna un partener şi există chestia asta de întrajutorare între actori, cu celălalt care stă lângă cameră. Ai nevoie de energia aia... dacă te uiţi în gol, e nasol. A fost foarte mişto... acum am făcut un film american şi mi s-a părut foarte mişto că actorul american principal, Ed Quinn - juca şi Radu Iacoban - şi în momentul în care avea dialogul cu el, actorul american nu s-a dus să se relaxeze, a stat acolo lângă cameră, să zică Radu lucrurile. Chestiile astea sunt absolut universale.

Rep.: Cum este să fii selectată la Shooting Stars?

A.U.: E ceva foarte mişto. E un program de showcase-ing actori, ceea ce e foarte important, pentru că, uite, mai nou, global, se pune foarte multă energie în actorii tineri. Din păcate, în România, în teatre, e chestia asta că "eşti tânăr, mai stai la coadă şi mai duci o tavă". Că, mă rog, se dau roluri mari şi femeilor, ceea ce e foarte mişto, dar până la urmă să creşti o nouă generaţie de aur ai nevoie să lucrezi cu ea. Asta fac cei de la Shooting Stars. Unde mă bucur nespus că am ajuns. Am ajuns, adică s-au făcut nişte demersuri în afara mea. Adică a fost un juriu acolo internaţional care a ales zece actori. Iar când am aflat... a fost o chestie de genul acesta, adică nici nu am putut să exteriorizez bucuria, pentru că mi s-a părut uluitor, adică e un loc unde au fost actori ca Carrey Mulligan... Acum abia aştept să ajung acolo, să cunosc alţi cineaşti... Este o chestie care îmi place foarte mult, pentru că vreau să lucrez în afara graniţelor. Şi nu la modul că "în străinătate e pavat totul cu lapte şi miere, dar am avut experienţe...".

Rep.: Şi chiar dacă vei pleca, te vei întoarce acasă, în România?

A.U.: Cred că depinde de şansele pe care ţi le dă viaţa. Nu pot să îmi plănuiesc în niciun fel viaţa. N-am avut obsesia cu emigratul niciodată. Pot să mă duc la tata, care e deja cetăţean american, deci aş avea prin urmare dreptul la green card, numai că sunt aberant de patrioată... Da, eu îmi iubesc ţara, mie îmi place să joc în limba mea... Îmi place foarte mult să călătoresc şi să mă întorc. Adică nu sunt nici din aia fixistă să stau aici nici din aia disperată să se ducă în altă ţară. Îmi place să mă întorc acasă.

Rep.: E vreun personaj pe care vrei să îl joci neapărat? Din teatru sau din film...

A.U.: În teatru mai am de aşteptat cred că vreo 30 de ani până să joc Martha din "Cui îi e frică de Virginia Woolf?", pe care l-am jucat în anul II. Am ţinut morţiş, eu şi cu colegul meu, Cristi Balint, să facem chestia aia, ne-am certat cu profesorii, care până la urmă ne-au lăsat să facem ce am vrut noi. A fost un examen foarte bun, în condiţiile în care a fost un examen de 45 de minute, în timp ce restul aveau bucăţi de 15. Noi am făcut un examen de 45 de minute. Ăla e un personaj pe care mi l-aş dori foarte mult, dar în rest îmi place foarte mult să fiu surprinsă. Când mă duc la o probă sau iau un rol, de-abia aştept să văd ce am de făcut acolo.

Rep.: Ce planuri de viitor ai?

A.U.: Aştept să reîncep filmările la Anca Damian "O vară foarte instabilă/ A Very Unsettled Summer", care este un scenariu foarte frumos al lui Philip O Ceallaigh. E genul ăla de care mi-e frică de mor, pentru că e un rol foarte greu.

Rep.: Cum e personajul?

A.U.: Asta e, că nu ştiu.. descopăr pe măsură ce... nu ştiu... e o femeie cumva perversă într-o anumită zonă, cumva extrem de iubitoare şi obsesivă, altcumva distructivă ... încă nu pot să formulez nimic despre personajul acesta. Şi despre Matilda, abia la sfârşitul sfârşitului am reuşit să zic "Da, asta e aşa şi-aşa". Că vreau şi eu să văd ce se vede în film.

Rep.: Te cerţi cu regizorii de obicei?

A.U.: Nu. Sunt foarte ascultătoare. Sunt genul de actor ascultător. Mă cert dacă e ceva în care nu cred deloc, dar uite cu Bogdan m-am certat de am înnebunit. De fapt nu ne-am certat, mă certam eu. El e extrem de calm şi de drăguţ. El se amuza şi eu îi ziceam : "Da, Bogdan, tu n-ai fost niciodată femeie!". Dar eu mă flambez. Mă flambam rapid, tocmai pentru că eram în confort. Bogdan e foarte apropiat de vârsta mea, eram prieteni, el mi-a dat o şansă uluitoare, pentru care nu ştiu cum să-i mulţumesc. Adică mi-a dat un rol din ăsta... orice actor din lumea asta vrea aşa ceva. Şi după aia îi ziceam: "Da, tu eşti deştept, eu sunt cretină, ai avut dreptate". Pentru că el a avut întotdeauna dreptate.

Rep.: Deci nu ţi-e ruşine să spui "Ai dreptate"...

A.U.: Da, da, da, nu am nicio problemă cu chestia asta, pentru că îmi place să fiu construită. Eu cred din rărunchi că actorul are nevoie de regizor. Niciodată nu am vrut să îmi fac eu "one woman show". Aş face-o, dar ai nevoie de un regizor, ai nevoie de cineva care să te scoată din tine. Tendinţa noastră e mereu aceeaşi şi când te împinge cineva, inerţia zice "Ha". Aşa e şi în mintal.

Rep: Ai juca o Ofelie, adică o femeie diafană?

A.U.: Dacă m-ar pune cineva, da.

Rep.: De obicei, eşti aleasă pentru rolurile de femeie puternică. Ai jucat-o pe Matilda, ai vrut să joci Martha...

A.U.: Da... da, aş juca, nu am nicio problemă cu asta. Mi-aş dori foarte mult să mi se dea un rol de genul ăsta. Ăsta la Anca Damian are şi o zonă de fragilitate în care exploram şi în care vorbeam cu Anca tot timpul despre chestia asta. Anca m-a feminizat foarte mult. Ce se întâmplă acolo e cu mult mai diafan decât ce fac eu în general.

Rep.: Ai jucat în scurtmetrajul lui Cristian Mungiu "Turkey Girl". Ce s-a întâmplat cu curcanul?

A.U.: Curcanul cred că încă trăieşte. Uite, aia era o fată diafană. M-am rugat de ei... bine, nu aveau de gând să îl taie, pentru că ei sunt dresori de păsări. Curcanul meu era dresat. Inclusiv de mine. Eu m-am dus cu o săptămână înainte de filmări la Braşov şi mă plimbam prin Braşov cu o tinctură de porumb şi mălai şi carne în mână ... aşa a fost şi în film. Mă plimbam pe străzi prin Braşov cu curcanul. Şi dresorii respectivi aveau un uliu, o acvilă, aveau un şoim ... aveau o şoimiţă mică pe care o hrăneau cu vrăbii. Noi, dimineaţa la micul dejun, şoimiţa pe frigider. Era foarte mişto... vulpi... era excelentă casa aia, era visul oricui. Adică eu de-abia terminasem bac-ul şi toată demenţa asta cu şcoala şi cu instituţia şi la două zile după bac am fugit la Braşov să dresez curcanul.

Rep.: Cum îl chema?

A.U.: Năstase ... eu cred că există încă, dacă nu o fi murit de bătrâneţe. Nu ştiu care este durata de viaţă la curcani, dar...

Actriţa Ana Ularu, în vârstă de 26 de ani, a avut unul din rolurile principale în filmul "Italiencele" (2004), de Napoleon Helmis. Actriţa a mai jucat în scurtmetrajul "Turkey Girl", de Cristian Mungiu, din filmul colectiv "Obiecte pierdute/ Lost and Found", în "Hârtia va fi albastră", de Radu Muntean, dar şi în "Tinereţe fără tinereţe", al lui Francis Ford Coppola. Totodată, anul trecut, ea a primit trofeul Boccalino - premiul criticii elveţiene pentru cea mai bună actriţă, la Festivalul Internaţional de Film de la Locarno, pentru rolul din "Periferic", de Bogdan George Apetri. Anul acesta, Ana Ularu a fost membru al juriului Festivalului DaKINO, desfăşurat în noiembrie în Capitală.

Ana Ularu este cel de-al patrulea actor român - după Dragoş Bucur (2010), Maria Popistaşu (2007) şi Anamaria Marinca (2008) - selecţionat la Shooting Stars, un prestigios program internaţional, în cadrul căruia sunt prezentaţi artişti europeni în ascensiune. De-a lungul anilor, programul Shooting Stars a lansat carierele internaţionale ale unor nume precum Rachel Weisz, Moritz Bleibtreu, Cecile de France, Daniel Bruhl, Melanie Laurent, Daniel Craig, Kelly Macdonald, Thure Lindhardt, Franka Potente, Eduardo Noriega, Ludivine Sagnier, Jeremie Renier şi Jasmine Trinca.

(Material realizat de Oana Ghiţă, oana.ghita@mediafax.ro).