INTERVIU - Cătălin Dorian Florescu, laureatul cărţii anului 2011 din Elveţia: Vreau să mă dedic omului prin scris

Scriitorul elveţian de origine română Cătălin Dorian Florescu se numără printre invitaţii de onoare ai Salonului de Carte Bookfest 2013, care se desfăşoară în Bucureşti, între 29 mai şi 2 iunie.

"Jacob se hotărăşte să iubească/ Jacob beschliesst zu lieben", al cincilea roman al scriitorului Cătălin Dorian Florescu, apărut la editura germană C.H. Beck, a fost desemnat cartea anului 2011 în Elveţia.

Prezentăm interviul acordat MEDIAFAX de scriitorul elveţian de origine română Cătălin Dorian Florescu:

Reporter: După "Zaira", aţi revenit cu "Jacob se hotărăşte să iubească", un roman care, asemenea celui dintâi menţionat, "traversează" mai multe generaţii. Pentru Jacob a existat vreo inspiraţie din viaţa reală, asemenea cazului "Zaira"?

Cătălin Dorian Florescu: Mi-am început cariera literară acum 12 ani, cu un roman autobiografic, intitulat "Vremea Minunilor". Povesteam despre o copilărie socialistă, despre odiseea unui tată împreună cu fiul său prin lume, în căutarea unei vieţi mai bune. Totul era inspirat din biografia mea. O familie care încearcă să fugă din dictatură. Acum, povestea celui de-al cincilea roman, "Jacob se hotărăşte să iubească", este pură ficţiune, dar axa centrală a povestirilor mele rămâne aceeaşi: omul în căutarea unui loc unde să trăiască demn. În unele momente ale istoriei, acest lucru a însemnat să nu mori de foame, în altele, să te simţi liber. Romanul meu are dimensiuni europene, începe în Banat, în anii '20, trece prin Lorena şi Alsacia, precum şi prin sudul Germaniei, în secolele XVII şi XVIII, şi se reîntoarce în România invadată de comunişti în anii '50.

"Vremea minunilor" şi "Drumul scurt spre casă", primele două, sunt romane cu tentă biografică. Pentru "Maseurul orb" şi "Zaira" m-au inspirat vieţile personajelor reale, aşa cum mi-au fost povestite de acestea, fiind însă viziuni proprii cu totul literare asupra vieţii.

În "Jacob se hotărăşte să iubească" nu există decât satul şvăbesc în care se naşte băiatul Jacob, un sat din câmpia bănăţeană. Romanul, de fapt, este un omagiu adus acestor oameni - capacităţii lor de a supravieţui -, care au venit din vest pentru a căuta o viaţă mai bună în est. Inversul zilelor de azi. Iar istoria lui Jacob şi a familiei sale este "ambientată" în "marea" istorie europeană a ultimilor 400 de ani.

Reporter: Şi în "Zaira" şi în "Jacob" acţiunea are drept centru Banatul. De unde această atracţie pentru acest spaţiu?

Cătălin Dorian Florescu: Pentru că sunt un fiu al Banatului, al Timişoarei. Este ceea ce cunosc cel mai bine din ţara mea natală. Pentru că atunci când îmi părăsesc acel "acasă" al meu elveţian şi intru în cel românesc, mai înainte de toate se deschide în faţa mea şi mă primeşte câmpia bănăţeană, nesfârşită. Mai mult decât Carpaţii sau marea, ea înseamnă pentru mine "Am ajuns".

Iar dacă ajung seara târziu, trec printr-o Timişoară pustie, pe strada unde am copilărit, pe lângă blocul unde am locuit, pe lângă şcoala unde am fost elev. Dacă mă dedic aşa de mult acestor meleaguri, este poate pentru că au rămas încă magice din timpul copilăriei. Poate caut încă timpurile trecute pentru a le recupera pentru prezent. Sau poate este chiar mult mai simplu şi mai banal: în Timişoara trăiesc prietenii, informatorii mei, care îmi atrag atenţia asupra existenţei unor poveşti şi personaje despre care trebuie scris, precum maseurul orb sau Zaira. Sau un sat precum acela al lui Jacob.

Dar nu este o regulă să rămân la Banat. În romanul următor voi încerca să leg New York-ul cu Delta Dunării. Ştiu, par lucruri foarte diferite şi totuşi mă aventurez.

Reporter: Anterior venirii dumneavoastră la Bookfest, aţi avut un mini-turneu cu "Jacob" în ţară. Puteţi să împărtăşiţi câteva dintre cele mai fumoase reacţii ale oamenilor cu care v-aţi întâlnit?

Cătălin Dorian Florescu: Am avut în iarnă un adevărat maraton de lecturi prin cinci oraşe din ţară. Trăieşti reacţii emoţionale şi empatice, atunci când simţi că publicul tău este alături de tine. Uneori câte unul îţi spune cât de importantă este cartea pentru el, alteori se vede acest lucru în mimica oamenilor. Este. de fapt, hrana de care are nevoie un scriitor. Apoi există reacţii mai specifice. Îmi amintesc de câţiva bărbaţi care mi-au spus că au avut mult de "luptat" cu personajul diabolic al tatălui lui Jacob, pentru că le amintea de propriul lor tată. Acest tip de reacţie îmi spune că literatura poate avea un impact imediat, ceea ce este un lucru foarte preţios.

Dar aceste lucruri s-au întâmplat în toate ţările unde a apărut romanul. Nu este ceva tipic unei culturi sau alteia. Literatura şi arta îl ating pe om în miezul său, dincolo de graniţele culturale sau naţionale. Peste tot s-au luptat cititorii cu tatăl şi au suferit cu fiul. Aceasta este puterea şi magia literaturii. Totuşi, există un moment care m-a emoţionat: la Iaşi, domnul care m-a prezentat publicului - profesor universitar şi critic literar - a spus că am "reumanizat" literatura. Ştiu, sunt cuvinte mari, dar este ceea ce doresc să cred că fac: să mă dedic omului prin scris. În vest, acestă afirmaţie ar fi surprins, pentru că asta facem noi aici de fapt: povestim despre existenţa umană clar şi direct, fără să mai facem experimente postmoderniste şi codificate, cum s-au practicat mult timp în est. Experimente care îşi au importanţa lor în istoria literaturii, dar care deseori au pus egoul scriitorului în centru şi au uitat să mai povestească.

Reporter: Aţi câştigat Swiss Book Prize 2011 în Elveţia, unde locuiţi. Cum a văzut publicul de limbă germană povestea din "Jacob", în raport cu cel românesc?

Cătălin Dorian Florescu: Multe reacţii sunt identice, cum am spus deja, indiferent de spaţiul cultural în care este citită cartea. Pentru că, atunci când citim, ne folosim empatia şi imaginaţia pentru a intra în poveste şi a înţelege personajele. Redevenim fiinţe, oameni fără apartenenţă naţională sau culturală. Acela care cu puţin timp înainte era japonez, român sau german devine deodată suflet, simţire, gând. Literatura transcende graniţele.

Desigur că există cititori în vest care îmi spun că prin cărţile mele au descoperit o regiune europeană necunoscută lor. Dânşii citesc cărţile ca un fel de ghid istoric şi cultural. Nu este deloc greşit şi, totuşi, cititorul bun ştie că aceste lucruri nu sunt decât stratul cel mai superficial şi că esenţa unui roman este cu totul altceva. Există şi cititori care călătoresc în România cu cărţile mele în valiză. În luna august va pleca un grup de 40 de elveţieni spre România, toţi citesc acum "Jacob se hotărăşte să iubească" şi au dorit să mă întâlnească şi să susţin o lectură într-un loc ieşit din comun: la aeroport, în ziua plecării.

Reporter: Cum "explicaţi" Banatul în străinătate?

Cătălin Dorian Florescu: Banatul nu se poate explica, se poate numai descrie. Deseori spun că Banatul a fost o Europă în miniatură. Ca moştenire a Imperiului Austro-Ungar au trăit acolo - şi în parte încă o fac - multe culturi. Existau sate germane, sârbeşti, maghiare, bulgăreşti, româneşti. Este o răscruce de drumuri, unde multe culturi au intrat în contact una cu alta şi s-au amalgamat. Deseori însă au trăit una pe lângă alta, în grupuri etnice clar delimitate.

De puţin timp a apărut şi versiunea cehă a cărţii. Pe copertă este o poză alb şi negru: trei bărbaţi în vârstă, îmbrăcaţi în costumele lor cele mai bune, pozează pe o uliţă de sat pentru un fotograf invizibil. Editorul meu ceh mi-a povestit că el însuşi a făcut fotografia, acum 20 de ani, pe când cutreiera Banatul şi descoperise trei sate în care mai trăiau cehi. Este foarte nostim: pe coperta cehă a romanului german scris de un autor româno-elveţian despre viaţa unui fiu de şvab se află trei bătrânei cehi. Iată Europa timpurilor trecute, dar şi a zilelor noastre.

Reporter: Premiile pe care le-aţi primit sunt importante şi din punct de vedere financiar. Puteţi spune că, în Elveţia, un scriitor poate trăi exclusiv din scris?

Cătălin Dorian Florescu: În cazul în care "a trăi din scris" include şi câteva efecte secundare ale scrisului - sistemul lecturilor publice, a burselor pentru scriitori etc. -, atunci se poate trăi din scris, dar mulţi nu trăiesc bine. Cine are familie - şi mulţi au - nu se poate deplasa departe de casă pentru o bursă de câteva luni. Iar banii câştigaţi nu ajung, pentru că deseori şi la noi vânzările sunt destul de modeste.

Dar, în Elveţia, care nu a cunoscut criza economică a ultimilor ani, există încă instituţii la toate nivelurile - federale, cantonale şi locale - care acordă burse şi premii. Există - încă - librării, biblioteci comunale, festivaluri literare şi case literare care pot plăti scriitorul pentru a ţine o lectură. Iar publicul plăteşte intrarea. Oraşul Zürich, de exemplu, acordă la câte doi scriitori pe an "Un an plătit de viaţă", alţii primesc câte jumătate de an sau alt suport financiar.

La nivel federal, s-a creat, începând de anul trecut, un premiu literar al confederaţiei helvetice, care este decernat unui număr de 10 autori pe an, din toate cele patru spaţii culturale ale ţării. S-ar putea vorbi şi despre un fel de inflaţie a premiilor şi burselor. Cel mai important, însă, este Swiss Book Prize, pe care l-a primit şi "Jacob se hotărăşte să iubească", în 2011.

Reporter: Scrieţi în limba germană. Care este relaţia dumneavoastră cu limba română?

Cătălin Dorian Florescu: Una foarte vie, după cum puteţi vedea. Cordonul ombilical cu ţara nu s-a rupt niciodată, altfel aş fi pierdut contactul cu cultura română şi nu aş mai fi găsit aceeaşi apropiere de care am avut nevoie, când am scris cărţile.

Reporter: Ce vă lipseşte în Elveţia de la România pe care aţi părăsit-o la vârsta adolescenţei?

Cătălin Dorian Florescu: Umorul, sarmalele, salata de vinete, vişinata, un anume haos creativ, serile petrecute cu prietenii la un pahar, cântecele de pahar, misticismul ortodoxiei, feţele bătrânilor şi ale copiilor, doinele, "Pe-o gură de rai, pe-un picior de plai ...", satul românesc, piureul de castane servit la cofetărie în centru, sufletul profund - o altă profunzime decât cea a elveţianului -, o anumită iuţime de spirit, capacitatea de a improviza şi de a găsi soluţii la orice. Un fel de realism magic, senzaţia că orice se poate întâmpla, că lucrurile nu sunt aşa de temeinic aşezate încât să nu fie nimic de spus sau de făcut, pentru că este perfect - ca multe lucruri în Elveţia. Convieţuirea între arhaism şi modernitate. Mirosul de găluşti în apartamentul bunicii, duminica. Muştele, aici aproape nu sunt muşte.

Dar să nu uităm că există în fiecare dintre noi multe Românii. Există o Românie a copilăriei, una a adolescenţei şi una a maturităţii. Ne raportăm altfel la ea în diferite perioade ale vieţii. Aşa cum noi creştem şi îmbătrânim, ele se aşază în noi una peste alta şi se stratifică. România mea este aceea a anilor '70. De ea aparţine şi "Albumul duminical" şi "Cireşarul" şi tăierile de apă şi curent - mai rare decât în deceniul următor - şi "Copacul" din grădina lui Aurelian Andreescu şi defilările şi frica de profesori, care te ardeau când vroiau ei, şi cravata de pionier, pe care am dat-o jos cu toţii când am făcut ultima poză a clasei, şi savarina şi batoanele de ciocolată. Prima iubire nu o pot gândi decât în româneşte.

Reporter: Cum aţi construit personajul Jacob?

Cătălin Dorian Florescu: Un personaj construit are ceva steril, prefabricat. A scrie un roman, a da naştere unui personaj "viu" şi credibil, care să aibă un suflu propriu, înseamnă să-l faci să crească, să se dezvolte pe parcursul povestirii. Această creştere este organică, se întâmplă pe parcurs fără să fie prea forţată. Depănând încet povestea, aceasta îmi va arăta în ce direcţie trebuie să se mişte personajul. Iar decizia de a duce personajul într-o anumită direcţie transformă povestea. După cum vedeţi, este un proces homeostatic, de căutare de echilibru între personaje, dialog, tragedie, comedie, ritm, acelerare a povestirii şi încetinire, momente poetice şi prozaice, dramatice şi descriptive.

Reporter: Care a fost personajul cel mai greu de construit, ca scriitor?

Cătălin Dorian Florescu: Probabil acela al tatălui lui Jacob, pentru că este aşa de diferit de mine. Un bărbat mânat numai de o dorinţă căreia îi subordonează totul, chiar şi omenia. Dorinţa de a avea cât mai mult. De fapt este - ca noi toţi - un copil al timpurilor sale, precum şi ceilalţi bărbaţi din familia lui Jacob. Ei toţi vor să supravieţuiască în acord cu timpurile dure în care trăiesc. Numai Jacob va rămâne uman şi nu-şi va pierde capacitatea de a iubi, pe când toţi ceilalţi se dezumanizează. Iată mesajul cărţii. În Jacob ne regăsim cu toţii şi trebuie să alegem dacă vrem să trăim demni sau nu.

Reporter: Pe care personaj din carte v-aţi fi dorit să îl scăpaţi de la moarte?

Cătălin Dorian Florescu: Dar i-am scăpat pe aproape toţi. Pe Caspar, primul din familia lui Jacob, l-am scăpat de războiul de 30 de ani, atunci când în 1635 pleacă spre Lorena pentru a regăsi casa părinţilor. Pe Frederic, care în 1770 pleacă din Lorena spre Banat pentru a căuta o viaţă mai bună. Chiar şi pe tatăl lui Jacob îl scap. Doar unul a trebuit să moară, bunicul lui Jacob, atunci când a trebuit să vadă cum îi sunt împuşcaţi caii. El a fost singurul care s-a ocupat cu adevărat de Jacob. Pe el ar fi trebuit să-l salvez. Moare şi mama băiatului, dar este un personaj oportunist, care nu are căldura bunicului.

Reporter: Cartea "Jacob se hotărăşte să iubească" vorbeşte despre mai mulţi oameni care trec prin încercări extreme. Credeţi că experienţa de viaţă schimbă felul în care oamenii iubesc?

Cătălin Dorian Florescu: Nu există o regulă. Mulţi oameni sunt rezistenţi faţă de orice schimbare. Când se află în pragul disperării, promit că se vor schimba şi mai târziu uită. Uneori structura psihică este aşa rigidă încât nicio experienţă nu poate adăuga nimica nou. Alţii nu au o linie clară, nu au coloană vertebrală. Îşi vor schimba atitudinile şi convingerile precum ciorapii. Şi mai există omul deschis, curios, drept şi mărinimos, modest, care ştie să înveţe, chiar şi să iubească.

Timp de mai multe luni bestseller în Elveţia, romanul "Jacob se hotărăşte să iubească/ Jacob beschliesst zu lieben" a apărut şi în România, la editura Polirom, în 2012, în traducerea Marianei Bărbulescu.

În valoare de 42.000 de franci elveţieni, premiul pentru cartea anului în Elveţia este decernat de Uniunea Editorilor şi a Librarilor din această ţară şi este cel mai important trofeu care este acordat literaturii locale.

Cătălin Dorian Florescu şi-a primit premiul pe 20 noiembrie 2011, la Festivalul de Literatură de la Basel. Scriitorul a mai obţinut un premiu oferit de oraşul Zurich - "un an plătit de viaţă" -, dar şi prestigiosul trofeu literar Josef von Eichendorff pentru întreaga operă literară.

"Jacob se hotărăşte să iubească" este cel de-al cincilea roman al lui Cătălin Dorian Florescu. Toate cărţile sale au apărut în traducere în limba română la editura Polirom: "Vremea minunilor" (2005), "Drumul scurt spre casă" (2006), "Maseurul orb" (2007), "Zaira" (2009, 2010).

Ca şi în celelalte cărţi ale sale, o bună parte a acţiunii din "Jacob se hotărăşte se iubească" are loc în România, mai exact în satul Tomnatic, din judeţul Timiş. Este o poveste despre dragoste şi prietenie, fugă şi trădare, care debutează la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când o parte dintre locuitorii provinciei Lorena pornesc în căutarea unei vieţi mai bune şi ajung, după un drum primejdios, în Banat.