INTERVIU cu Sandra Pralong, coordonatoarea volumului "Mai români decât românii?": Străinii au o seninătate ce ne lipseşte încă

În volumul "Mai români decât românii? De ce se îndrăgostesc străinii de România", apărut la editura Polirom, străini celebri pentru realizările lor sau alţii mai puţin cunoscuţi publicului larg povestesc cum au ajuns în România şi de ce nu mai vor să o părăsească.

Printre autori se numără fondatorul SMURD Raed Arafat, preşedintele Raiffeisein Bank România, Steven van Groningen, Jakob Hausmann (proprietarul şi bucătarul-şef al restaurantului Mica Elveţie din Bucureşti), Yuexia Lushi Liu (doctor, medicină chineză), Serge Gonvers (Audiconsult), Alessandro Amato (Gucci, Cellini), Peter Hurley (fondator Festivalul de la Săpânţa), Jean Valvis (Aqua Carpatica), Paulin Frank Nucea (artist), Robbert Peter Oostveen (doctor oncolog şi arhitect), Leslie Hawke (OvidiuRo - Fiecare Copil în Grădiniţă), Roberto Musneci (ex-CEO Glaxo, în prezent Şerban&Musneci Associates), Joaquin Bonilla (Wunderman România), Sapta Sheel (expert în Management), Don Lothrop (investitor), Wajiha Haris (preşedinte fondator al Fundaţiei Scheherazade), Irina Budrina (expert în comunicare inteculturală), Nicolas Triboi (atelierul de peisagistică "Foaie Verde"), Sandra Gătejeanu-Gheorghe (şef de protocol, Casa Regală a României).

În interviul acordat MEDIAFAX, Sandra Pralong vorbeşte atât despre procesul de selectare şi convingere a celor care au participat la realizarea acestui volum, dar şi despre propria experienţă cu ţara sa.

Prezentăm integral interviul acordat MEDIAFAX de Sandra Pralong:

Reporter: Aveţi la rândul dumneavoastră, asemenea "personajelor" din "Mai români decât românii", o experienţă internaţională. Aţi plecat şi v-aţi reîntors în România de numeroase ori. Cum a fost momentul în care v-aţi îndrăgostit de România?

Sandra Pralong: Îmi puneţi o întrebare foarte frumoasă, dar, ştiţi, eu sunt "îndrăgostită" de ţara mea tocmai pentru că e "a mea", o iubesc pentru că sunt fiica ei şi, în acelaşi timp, eu şi noi toţi românii o creăm pe ea - o facem să trăiască prin gândurile, vorbele şi acţiunile noastre, iar această simbioză între ţară şi oameni ne conferă rădăcini şi o identitate, e ca într-o familie. Poate că a fost o şansă că am stat atâta timp departe de ţară şi m-am întors doar în 1990, la o vârstă la care îţi dai seama că trebuie să preţuiesti ceea ce te defineşte pentru a putea fi, la rândul tău, preţuit. Stima de sine nu se poate clădi în absenţa conectării cu cine suntem. iar ţara în care ne-am născut, ale cărei roade le-am încorporat în trupul şi în fiinţa noastră, a cărei limbă o vorbim şi a cărei istorie ne defineşte - că o vrem sau nu - este primul element din identitatea noastra. Tocmai de aceea mă revoltă să aud că ne denigrăm ţara, căci astfel nu facem decât sa ne denigram pe noi înşine! Aşadar, iubesc România pentru că mă iubesc pe mine, ca român - sau mai curând ca româncă…

Reporter: În carte, foarte mulţi dintre cei care îşi aduc mărturiile vorbesc despre cum au ajuns în România. Când vine vorba de mutarea într-o ţară complet străină (aici România), unde credeţi că se termină teama de necunoscut şi unde începe dragostea pentru acea ţară?

Sandra Pralong: Vorbiţi de teama de necunoscut, dar nu toata lumea se teme, unora chiar le place aventura, se tem mai curând de rutină şi fug de monotonie, se tem de plictiseală… Ţările sunt vii datorită oamenilor şi există datorită lor, nu doar a naturii, a resurselor sau a patrimoniului. De aceea te "îndrăgosteşti" de o ţară ca de o persoană - fie la prima vedere, acel electroşoc care te copleşeşte, fie "à la longue", când preţuirea, admiraţia şi prietenia se transformă în dragoste profundă. Interesant pentru mine este că, dacă observaţi, mulţi dintre coautorii din carte au avut la început experienţe foarte neplăcute, au fost minţiţi, furaţi, înşelaţi când au ajuns în România şi, totuşi, ceva i-a atras, au fost curioşi să exploreze mai departe relaţia cu această ţară sau cu o fiinţă care reprezenta pentru ei acea ţară. Aşadar majoritatea mărturiilor din carte sunt adevărate poveşti de dragoste, chiar dacă nu întotdeauna potretul fiinţei iubite - sau a locului sau a meseriei - este făcut în mod explicit… Asta nu le împiedică criticile aduse la adresa noastră - şi nu puţine! -, dar ele sunt făcute cu multă dragoste şi astfel le luăm în seamă şi ne ajută să progresăm.

Reporter: În prefaţă, îi mulţumiţi bloggerului Sam cel Român. Cum l-aţi cunoscut?

Sandra Pralong: Nu îl cunosc pe Sam. Spun în prefaţă că m-am inspirat pentru titlu din ceva ce am citit pe blogul său, în care spune undeva "Sunt mai român decât tine!". Continuu, tot în prefaţă, spunând că i-am oferit la telefon să participe la proiect, dar a declinat oportunitatea, aşadar m-am mulţumit să-l recunosc, în scris, pentru cadoul inopinat pe care mi l-a făcut inspirându-mi titlul.

Reporter: Cum au fost aleşi şi convinşi să participle la acest proiect cei care scriu în carte?

Sandra Pralong: Am ales coautorii cărţii în primul rând printre străinii pe care îi cunoşteam şi pe care îi auzisem vorbind despre România - le-am explicat proiectul şi le-am cerut fiecăruia şi alte nume, din care am ales câţiva. Nu am avut pretenţia să fac o carte reprezentativă pentru străinii care trăiesc la noi, în primul rând pentru că nu am ales tradiţionalii "expaţi", veniţi la noi cu treabă, ci pe cei care s-au stabilit intenţionat în România, cu toate că aveau întreaga lume la picioare - câţiva dintre ei chiar povestesc în carte procesul de analiză şi eliminare a celorlalte opţiuni de a se stabili în alte ţări foarte atractive. Unii coautori au acceptat să scrie imediat şi chiar mi-au mulţumit pentru această oportunitate de a-şi pune ordine în gânduri. Pe alţii, din lipsa lor de timp, i-am convins doar după multe, multe insistenţe. Vă mărturisesc că am o strategie care nu a dat greş niciodată: când îmi doresc ceva cu tărie, devin atât de persistentă (evident, cu maniere şi multă delicateţe) încât celălalt face ce-l rog doar ca să scape de mine… Aşa a fost şi cu vreo două cazuri din carte.

Reporter: Cu câţi dintre autori aţi discutat faţă în faţă?

Sandra Pralong: Aproape cu fiecare dintre autori m-am întâlnit măcar o dată înainte să se apuce să scrie, doar cu doi sau trei am vorbit doar la telefon sau prin e-mail.

Reporter: Din "bucătăria" realizării cărţii puteţi să ne spuneţi cum a funcţionat lucrul cu textele (câte au trebuit traduse, cum au fost editate etc.)?

S. P.: Bucătăria cărţii a fost mai laborioasă decât m-am aşteptat din experienţa precedentă cu "De ce m-am întors în România", volumul publicat în 2010 şi care a conţinut tot mărturii, de data aceea ale românilor întorşi acasă. Pare simplu la prima vedere: ceri unor oameni să-şi scrie povestea, le dai un îndrumar (şi-i rogi să nu-l urmeze, ci să apeleze la el numai dacă sunt în pană de inspiraţie), aduni textele, le citeşti, le corectezi în consultare cu autorii, le dai la tradus daca e cazul şi, voilà, cartea-i gata de trimis la editură. În realitate, ia mult mai mult timp, căci mai sunt biografiile, pozele şi datele de stabilire în România de adunat, fiecare autor are alt ritm şi alt nivel de rezistenţă la pisălogeală etc. Chiar dacă aproape jumătate din coautori vorbesc bine româneşte, au trebuit traduse vreo 38 de texte şi şapte au fost scrise direct în limba română. În alte cuvinte, pentru o astfel de carte trebuie ţinute multe farfurii în aer în acelaşi timp şi fiecare dintre ele se învârteşte în alt tempo, deci îţi trebuie multă dibăcie în coordonare. Din fericire, am avut parte de o asistentă minunată la iniţierea cărţii, care m-a ajutat să ţin toate farfuriile pe beţe ca la circ - Simona Adam - şi, la final, când intram în criză de timp, ni s-a alăturat o altă colegă la fel de minunată, Denise Mihalache. Nimic nu se face de unul singur pe lumea asta şi tocmai asta e frumuseţea oricărui proiect. Aşa cum spun şi în prefaţă, americanii au o vorbă: "it takes a village to raise a child", e nevoie de un sat întreg să creşti un copil - de fapt, să creşti orice, nu-i aşa?!

Reporter: Care consideraţi că este textul din carte care se apropie cel mai mult de experienţa dumneavoastră personală cu România?

Sandra Pralong: Buna întrebare - în fiecare text mă regăsesc un pic, dar fiind întâi romanca, şi doar prin "adopţie" şi educaţie "elveţiancă" sau "americancă", mă identific cu România ca fiind patria mea, nu ca fiind o ţară străină.

Reporter: Toţi scriitorii din carte vorbesc totuşi din perspectiva unor persoane care nu s-au născut în România sau care pendulează între România şi o altă ţară. Nu se poate spune că viziunea aceasta proaspătă asupra României este rezultatul faptului că nu stau în această ţară 100% din timp?

Sandra Pralong: Probabil că aveţi dreptate, distanţa îţi dă perspectivă, iar perspectiva îţi dă o privire de ansamblu, nu stai cu nasul în ghidon să te sperii de cel mai mic obstacol şi să nu mai vezi pădurea din cauza uscăturilor dintre copaci.

Reporter: Ce ar trebui să facă românii să îşi vadă ţara, într-un fel "cu ochii unui străin", pentru a-i observa frumuseţea?

Sandra Pralong: Cred că străinii au o seninătate care ne lipseşte încă, astfel ei pot vedea frumosul, ce e bun în oameni şi situaţii, ei contemplează mai întâi partea plină a paharului şi abia după aceea se gândesc cum să umple şi ce este gol... Noi, românii, pentru varii motive, avem o "cârcoteală" înnăscută şi o bolnăvicioasă suspiciune de care trebuie să ne descotorosim sau, mai curând, pe care trebuie să le controlăm, căci nu ne mai aduc niciun folos într-o lume deschisă, dimpotrivă, ne trag în jos. Am avut nevoie de suspiciune şi de abilitatea noastră de a căuta cusur în toate, cât eram un popor fărâmiţat, care a supravieţuit în trei principate mici, dominate cele trei mari imperii care au încercat să ne înghită - atunci suspiciunea ne-a salvat şi ne-a ţinut în viaţă. Dar acum această trăsătura ne împiedică să progresăm, ne ţine pe loc şi ne lasă pradă manipulării din partea oricărui tâlhar care bagă spaima în noi ca să ne fure mai bine - exact asta se întâmplă în politica noastră! O lume deschisă este bazată pe încredere şi pe integritate - adică pe abilitatea de acorda credit de bunăcredinţă celorlalţi şi de te a ţine de cuvântul dat. Ori noi exact aici dăm greş, suntem cinici şi suspectăm pe toata lumea că ne fură, de aceea încercăm să îi fentăm noi primii, ca să nu fim fraieriţi… (scuzaţi-mi "engleza"). De aceea trăim într-o lume haotică, neaşezată. Salvarea nu poate veni din afară, ci de la fiecare dintre noi, mai mult, dinlăuntrul nostru - ea vine de la abilitatea noastră de a ne înfrânge primul impuls, atavic, de neîncredere, vine din abilitatea de a ne controla instinctul de a critica mereu şi a privi doar partea goală a paharului, vine din acordarea încrederii inclusiv celor pe care nu îi cunoaştem şi care, da, ne pot înşela, dar nu o vor face căci sunt şi ei la fel de speriaţi ca noi de viaţă şi se vor bucura că cineva le permite astfel să scoată ce-i mai bun din ei, nu sa dea tot timpul doar ce e urât şi rau, etc… În alte cuvinte, nu doar că vom vedea România "cu ochii unui străin" dar o vom transforma într-o "Ţara ca afară", vorba lui Vunk, atunci când ne vom însuşi valorile pe care se bazează civilizaţia căreia îi invidiem atât de tare progresul încât ne părăsim ţara cu sutele de mii ca să trăim departe, într-o lume în care să ne bucurăm de respect, în care meritele să ne fie recunoscute şi în care să ne putem aşeza şi dezvolta în linişte. Raed Arafat se întreabă, în carte, de ce românii pot să dea ce e mai bun din ei atunci când sunt în străinătate şi nu o fac întotdeauna când sunt la ei în ţară. Cred că răspunsul depinde de disciplină şi autocontrolul fiecăruia din noi: în loc să ne lăsăm influenţaţi de ce e rău în jur, trebuie să devenim, fiecare dintre noi, acele fiinţe suverane care impunem - şi în primul rând care ne impunem nouă, către noi înşine - să trăim conform cu acele valori după care tânjim şi care vor face din ţara noastră una în care chiar merită să trăieşti! Altă soluţie nu există - trebuie să întruchipăm aceste valori. Cu cât mai mulţi suntem cei care trăim - cu orice risc - o viaţă suverană, o viaţă a valorilor, cu atât mai rapidă va fi transformarea României.

Născută la Bucureşti şi crescută în Elveţia şi Statele Unite ale Americii, Sandra Pralong (Budiş pe numele de fată) are un doctorat în ştiinţe politice, obţinut la Institut de Sciences Politiques din Paris, a absolvit HEC în Elveţia şi are două diplome de master, una în drept internaţional şi diplomaţie, la Fletcher School of Law and Diplomacy, Boston, şi una în filosofie politică, la Columbia University din New York.

A predat economie în Africa de Vest şi Ştiinţe Politice la New York şi Bucureşti şi a scris, în ţară şi în străinătate, despre etică, societatea civilă şi dezvoltare economică. S-a întors în România la începutul anului 1990, unde a pus bazele Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă în România şi Moldova. În '89, înainte de a reveni în ţară, Sandra Pralong trăia la New York, unde era cel mai tânăr director al saptămânalului Newsweek, responsabilă pentru promovarea revistei în America de Nord.

În anii 1990, de la Bucureşti, colaborează cu CNN şi contribuie la deschiderea canalului de televiziune faţă de jurnaliştii din Europa Centrală şi de Est. În 1994 pune pe picioare, la Praga, o agenţie de ştiri video în parteneriat cu televiziunile publice din Europa Centrală. Revine în România în 1998, pentru a deveni consilier al preşedintelui Emil Constantinescu, responsabilă pentru relaţia cu românii de pretutindeni şi comunicarea internaţională, iar în 2000 creează, la Bucureşti, Synergy Communications.

În 2010, Sandra Pralong a publicat la Polirom volumul "De ce m-am întors în România", în care 40 de personalităţi care au revenit din străinătate povestesc ce i-a motivat să se întoarcă acasă.