INTERVIU cu scriitorul David Grossman: Este foarte uşor să dai "Like" pe Facebook, dar nu aşa se schimbă lucrurile - FOTO

David Grossman, unul dintre cei mai importanţi scriitori israelieni, precum şi unul dintre cei mai cunoscuţi comentatori ai politicii ţării sale, s-a întâlnit cu cititorii bucureşteni marţi seară, în cadrul unui eveniment care a avut loc la Clubul Ţăranului, la invitaţia editurii Polirom.

David Grossman vorbeşte în interviul acordat agenţiei MEDIAFAX despre dificultatea de a scrie în anumite clipe ale vieţii, făcând în acest sens referire la momentul de după decesul fiului său Uri. Deşi afirmă că vorbele nu pot exprima cu adevărat marile plăceri şi marile bucurii ale vieţii, scriitorul israelian spune că este nevoie de cuvinte pentru a fi conectat la realitatea de zi cu zi şi pentru a o descrie aşa cum este ea.

Autorul celebrului roman "Până la capătul pământului" vorbeşte şi despre impactul pe care reţelele de socializare îl au în viaţa oamenilor în prezent, spunând că, deşi sunt mijloace tentante care apropie oamenii, nu îi fac pe aceştia să reacţioneze şi să se implice activ în viaţa reală. De asemenea, autorul israelian spune că s-a deconectat de la ceea ce înseamnă viaţa virtuală şi păstrează legătura cu cititorii prin intermediul clasicelor scrisori.

David Grossman mai vorbeşte în interviul acordat MEDIAFAX despre importanţa cărţilor din copilărie asupra dezvoltării unei persoane, despre modul în care membrii familiei lui reacţionează atunci când descoperă detalii din viaţa lor în cărţile sale şi despre procesul şi obiceiurile sale de a scrie o poveste, precum şi despre responsabilitatea pe care şi-o asumă atunci când face acest lucru.

Totodată, David Grossman vorbeşte despre perioada în care a lucrat la radio şi despre cenzura din mass-media din Israel, despre cât de importantă este democraţia într-o societate şi cum trebuie aceasta apărată, dar şi despre atacul terorist care a avut loc vineri, în Paris.

Prezentăm interviul acordat de David Grossman agenţiei MEDIAFAX:

Reporter: În romanul "Până la capătul pământului", Ora îl salvează pe Avram prin cuvinte. Vorbeşte cu el şi îl readuce la viaţă. Ar putea nişte cuvinte simple să schimbe destinul umanităţii, să ajute persoanele bolnave, copiii săraci şi aşa mai departe, să reprezinte cuvintele începutul salvării unei naţiuni?

David Grossman: În primul rând, cred că e mai simplu să spunem persoane, în loc de naţiuni. Eu sunt evreu şi, în urmă cu 120 de ani, un bărbat numit Theodor Herzl, care era un evreu în Viena, evreu asimilat, de fapt, a scris o carte despre călătoria a doi evrei spre pământul Israelului. El a reuşit prin această carte - citită ca o carte de aventuri de unii tineri - să formeze conştiinţa evreilor în întreaga lume. Theodor Herzl, prin cartea pe care a scris-o, a început mişcarea evreilor spre pământul natal, spre Israel. Deci, cuvintele pot ajuta, deşi e greu să convingi oamenii cu vorbe, când realitatea este contradictorie, când realitatea este atât de aspră şi de violentă. De aceea este atât de greu pentru oamenii de stânga din Israel să transmită ideile lor, pentru că noi vorbim despre viitor, despre o posibilă pace între noi şi palestinieni, de nevoia de a rezolva războiul dintre noi şi ţările noastre, dar ceea ce oamenii văd în fiecare zi sunt tineri palestinieni cu cuţite încercând să rănească, aşa că este foarte greu. Cu toate acestea, cred că asta este ceea ce ne face umani, faptul că noi credem în cuvinte şi ştim că, uneori, dacă spui cuvintele potrivite, acestea te pot schimba, în primul rând, pe tine - descoperi noi nuanţe ale realităţii-, iar, apoi, gradual, poţi schimba şi alţi oameni, nu mulţi, din nefericire. Au fost situaţii şi momente în viaţa mea când am crezut că vorbele nu valorează nimic. Cuvintele nu pot exprima, cu adevărat, momente de mare plăcere sau mare durere. Nu pot, nu au această abilitate de a atinge polii. Şi, apoi, m-am gândit că n-ar trebui să scriu, să descriu situaţia, să îndrăznesc să o spun în cuvinte. Iar, apoi, după un timp, am simţit că, dacă nu descriu constant aceste situaţii, dacă nu găsesc metode lingvistice de a atinge realitatea, atunci sunt deconectat de la această realitate. Şi nu vreau să fiu deconectat de la nimic: nici de la mari plăceri, nici de la mari dureri. Apoi, a apărut nevoia de a spune în cuvinte tot ceea ce simt. Mai ales după ce l-am pierdut pe fiul nostru Uri. Îmi amintesc că am primit scrisori de condoleanţe de la persoane din Israel şi din afara Israelului, iar multe dintre ele erau scrisori de la unii scriitori. Pe unii dintre ei îi cunoşteam personal, pe alţii îi ştiam din cărţile lor şi aproape toţi au scris în acelaşi fel: suntem fără cuvinte, nu sunt cuvinte pentru a descrie. Aceşti oameni sunt maeştri ai limbii, pot spune orice, dar, deodată, au ajuns într-un loc unde nu puteau spune un cuvânt. Iar eu m-am gândit că ceea ce ne face umani este străduinţa de a spune lucruri şi de a găsi ultima nuanţă. Apoi, am început să scriu din nou, după ceea ce ni s-a întâmplat.

Rep.: Astăzi, trăim într-o epocă în care revoluţiile au loc pe Facebook. De exemplu, preşedintele nostru a fost ales ca urmare a unor nemulţumiri exprimate pe Facebook, care au dus la manifestări în stradă, iar, apoi, tot mai mulţi oameni au ieşit la vot. Protestele, de asemenea, sunt anunţate pe Facebook, iar astfel sunt atraşi din ce în ce mai mulţi oameni să participe la ele. Care este părerea dumneavoastră despre aceste medii sociale şi despre impactul lor?

D. G.: Impactul este enorm. Acesta (Facebook, n.r.) este ceea ce era odată piaţa oraşului sau a satului. Aceste medii sociale schimbă realitatea. Ceea ce numim "primăvara arabă" a început pe internet, dar este, de asemenea, amăgitor. Să luăm cazul Egiptului, de exemplu. A început pe Facebook. A început, de fapt, în Maroc, apoi în alte ţări şi a ajuns în Egipt. Oamenii au scris pe internet şi apoi s-au adunat în piaţă, dar, foarte curând, a devenit clar că aceia care sunt influenţaţi de internet sau de Facebook sunt foarte puţini din populaţia Egiptului. Majoritatea egiptenilor nu doar că n-au internet, dar n-au apă curentă şi electricitate şi sunt mai mult pro-religia extremistă, fundamentalistă, ei au pus imediat un alt preşedinte după ce l-au dat jos pe Mubarak (Hosni Mubarak, n.r.). Trebuie să ne amintim că este ceva foarte tentant la internet, dar, de obicei, nu ne face să acţionăm. Este foarte uşor să dai un "Like", dar ca să schimbi lucrurile cu adevărat trebuie să faci ceva în viaţa reală. Trebuie să mergi pe stradă, să vezi oameni, să îi priveşti în ochi, să mergi la demonstraţii, să ţipi şi, de asemenea, să te pui pe tine în pericol. Nu e nimic periculos să dai un "Like".

Rep.: Dumneavoastră aveţi un cont de Facebook sau Twitter?

D. G.: Nu, pentru că am avut, dar mi-am dat seama că, în loc să scriu cărţi, scriam e-mailuri. Şi am spus "gata! vreau să scriu cărţi". Bineînţeles că sunt conectat şi, dacă vreau ceva, mă pot uita imediat, dar simt atât de tare că trebuie să lupt pentru intimitatea mea şi o parte din această luptă este să renunţ la tot ce ţine de internet.

Rep.: Dar cum menţineţi legătura cu cititorii dumneavoastră?

D. G.: Poate sunt singurul din Israel care încă mai scrie scrisori. Doar scrisori, în plic, cu ştampilă, şi răspund la fiecare scrisoare pe care o primesc. Îmi place să fac asta, pentru că eu cred că, dacă oamenii investesc bani pentru a-mi cumpăra cărţile, investesc timp citindu-le, fac chiar un efort emoţional de a-mi scrie mie o scrisoare - pentru că oamenii ştiu că eu nu trimit e-mailuri, aşa că îmi trimit scrisori -, eu cred că ei merită să le răspund, aşa că le răspund.

Rep.: Acesta este un gest frumos.

D. G.: Nu e un gest... Noi scriem în ideea de a avea contact cu oamenii şi îmi place (să scriu scrisori, n.r.). Nu pot să corespondez cu ei, le scriu o scrisoare şi atât.

Rep.: Aţi afirmat în diferite ocazii că prima carte pe care tatăl dumneavoastră v-a dat-o să o citiţi a fost foarte importantă pentru dumneavoastră. Credeţi că poveştile pe care le citim în copilărie ne pot schimba vieţile?

D. G.: Da, cred asta, pentru că suntem la vârsta la care o carte bună nu doar că deschide o nouă lume pentru noi, dar ne spune şi care sunt opţiunile pe care le avem să deschidem o nouă lume. Că lumea în care trăim nu este singura, că sunt şi alte opţiuni. Un copil este, de obicei, un client pentru cei ce îl înconjoară - în familie, la grădiniţă, la şcoală. De obicei, ei nu ştiu prea multe despre alte opţiuni ale vieţii. Un copil din Israel nu-şi poate imagina cum e să fii un copil din Bucureşti, de exemplu. Dar, dacă citeşte o carte şi este o poveste despre o fată din Bucureşti, atunci, deodată, înţelege că există o altă viaţă, un alt fel de viaţă pe care nu îl ştie, dar este dornic să îl afle. Eu am fost foarte norocos pentru că tatăl meu mi-a citit cărţi în copilărie şi o lume cu totul nouă mi-a fost dezvăluită mie. Era o lume a evreilor, înainte ca Israelul să fie creat. Din nou, un copil, când vine pe lume, este sigur că lumea era exact aşa, aşteptându-l pe el să se nască, nu se gândeşte că a existat o altă realitate, că au fost diferite procese, nu ştie aceste lucruri. Şi, deodată, tatăl meu mi-a dat să citesc o carte de Şalom Aleihem. Este faimos aici?

Rep.: Nu prea.

D. G.: Este un mare, mare umorist evreu. Dar, de asemenea, un documentarist despre viaţa evreilor înainte de Holocaust. Eu am început să citesc şi am fost pătruns. Tatăl meu, înainte să vină pe pământul Israelului, în 1936, a venit din Polonia, dintr-un shtetl - un oraş mic -, şi tatăl meu n-a ştiut, când eu eram mic, cum să îmi spună despre viaţa lui. Era o persoană închisă în sine. S-a schimbat, între timp, e diferit. Poate că s-a schimbat şi datorită cărţilor pe care le-am scris eu. Le-a citit şi, deodată, m-a descoperit pe mine şi s-a descoperit pe el, prin intermediul lor. Aşadar, oamenii se pot schimba. El nu mi-a spus niciodată despre copilăria lui şi, deodată, mi-a dat cartea lui Şalom Aleihem şi mi-a spus "Citeşte-o, aşa era odată acolo". Iar eu am simţit că îmi dă ceva, nu am înţeles exact ce, dar era o cheie către copilăria lui, de care nu ştiam. Am luat cartea, m-am aşezat într-un colţ la fereastră - eram un copil foarte mic, deci puteam sta acolo -, strada era jos, şi am început să citesc şi, într-un minut, am fost... ca un copil care citeşte acum "Harry Potter". A fost precum "Harry Potter". O realitate total diferită faţă de realitatea mea din Israel - militanţii, naţiunile care renasc din cenuşa Holocaustului - şi am citi în această carte despre ce era înainte de Holocaust, de cenuşă, o viaţă a evreilor cu care nu eram familiarizat - despre copii şi jocurile lor şi limba lor. Am citit-o pe nerăsuflate. Ţin minte că nu voiam să mănânc, să beau. Eram euforic. Bineînţeles că n-am înţeles nimic din complexitatea vieţii evreilor printre cei care nu erau evrei. Nu ştiam nimic despre pogromuri, despre creştini. Trebuie să vă spun, am crezut că toţi erau evrei, nu mi-a trecut prin cap că erau oameni care nu erau evrei (râde). Îmi amintesc că paginile nu erau numerotate, ci aveau litere, ca Talmudul sau Biblia - care nu sunt cu 1,2,3, ci cu a, b,c. Niciunul dintre prietenii mei nu era la curent cu o asemenea carte, cu o asemenea realitate. Deci, o carte poate schimba vieţi.

Rep.: Aţi ştiut din copilărie ce vreţi să deveniţi?

D. G.: Tatăl meu era şofer de camion, iar eu l-am adorat. Tatăl meu stătea la volan şi era un loc mic între şofer şi geam, foarte nesigur şi nesecurizat, astăzi nimeni n-ar permite aşa ceva, şi eu obişnuiam să stau acolo şi le spuneam tuturor pasagerilor care veneau şi plăteau că acela este tatăl meu. Cert este că acela era visul meu. Apoi, încă de la o vârstă fragedă, am început să descopăr ce minunat este să spui poveşti, eram fascinat de poveşti şi mi s-a spus - eu nu îmi amintesc - că, atunci când educatoarea voia să facă altceva, punea copii în cerc şi pe mine înăuntru pentru a le spune poveşti. Eu nu îmi amintesc asta. În urmă cu câţiva ani, mama mea a găsit un album de amintiri şi acolo aproape toţi mi-au scris că voi creşte şi voi deveni un scriitor. Este foarte ciudat pentru mine, deoarece nu-mi amintesc toate acestea, dar există dovezi.

Rep.: În cărţi, adăugaţi detalii din viaţa dumneavoatră. Cum reacţionează membrii familiei dumneavoastră când regăsesc aceste informaţii?

D. G.: Este întotdeauna un lucru foarte delicat. Eu scriu mereu despre persoanele pe care le ştiu. Nu scriu niciodată despre o persoană exact cum este, întotdeauna integrez împreună câteva personaje, dar ce am învăţat este că, dacă scrii cu toată inima ta despre o persoană, dacă o descrii, în cele din urmă, este fericită, pentru că eu cred că înţelege multe dacă citeşte despre ea însăşi. Niciodată n-am scris despre cineva cu ură sau violenţă, pentru că eu cred că a fi scriitor înseamnă să te identifici profund cu personajul despre care scrii, nu poţi să-l urăşti, decât dacă scrii despre însuşi diavolul sau dacă ar trebui să scrii despre oamenii din Daesh (gruparea Statul Islamic, n.r.). Nu cred că voi scrie, pentru că sunt persoane ermetice pentru mine. Nu simt o apropiere cu ei. Şi, dacă m-aş apropia de ei, cred că ar fi foarte plictisitori. Eu cred că fanaticii sunt plictisitori. Despre toţi despre care am scris în cărţile mele am scris cu dragoste. Şi, chiar dacă oamenii devin un pic agitaţi gândindu-se că vor apărea în romanele mele, în cele din urmă le place.

Rep.: Dar care este procesul de scriere: porniţi de la un personaj sau de la o acţiune?

D. G.: Diferă de la o carte la alta. Uneori, este o idee, o idee puternică care mă domină şi căreia nu-i pot rezista. De obicei, când am o idee foarte bună, mă depărtez complet de ea. Decid să nu mă mai gândesc la ea vreme de câteva zile. Nu-mi dau voie să mă gândesc la asta. Acestea sunt zile minunate, pentru că simt că ceva fierbe în interiorul meu şi nu am voie să ştiu ce este. Poate că visez la ea, dar nu mă gândesc. Pentru că eu cred că, dacă mă gândesc la ea, o voi întrerupe, o voi distruge. Aşa că aştept şi se coace singură, două-trei zile, şi abia apoi îndrăznesc să mă uit la ea şi spun că acesta este destinul meu pentru doi sau trei ani. Voi fi cu această carte, am cunoscut-o pe cea care era menită pentru mine şi eu sunt menit pentru ea. La un moment dat, călătoream cu avionul din Israel la Londra şi era un rând de oameni care aşteptau la toaletă şi acolo era o femeie foarte frumoasă care se îmbrăţişa şi zâmbea din interior. Îşi amintea ceva şi zâmbea. Am fost hipnotizat. M-am uitat la ea şi am spus că aş da un milion de dolari dacă aş avea doar ca să ştiu unde e ea în timp ce stă la această coadă la toaletă, la ce se gândeşte. Acesta a fost începutul unei cărţi pe care am numit-o "Be My Knife". Este o poveste de dragoste în scrisori şi începe când un bărbat priveşte o femeie, în contextul unei petreceri de reuniune la şcoală, ea este profesoară la şcoala aceea, iar el a fost elev acolo. El se uită la ea şi, în mijlocul acelei nebunii totale, ea stă total izolată de orice. Ca într-o bulă. Şi el se uită la ea şi se îndrăgosteşte de ea imediat şi începe să-i trimită scrisori. În ele îi spune "nu vreau să-ţi întrerup viaţa, nu vreau nici măcar să te cunosc, vreau doar să îţi spun povestea mea. Eu am o poveste şi tu eşti singura căreia vreau să i-o spun. Nu ştiu nimic despre tine". El continuă să îi trimită scrisori, iar ea îi răspunde, este dispusă să îl accepte în viaţa ei, iar întreaga carte este o corespondenţă între ei.

Rep.: Priviţi procesul de scriere a unei cărţi ca o responsabilitate, în ideea că ar putea schimba viaţa unor oameni. Scrieţi cu atenţie?

D. G.: Cu foarte mare atenţie. Fiecare cuvânt trebuie să aibă rezistenţă. Nu poţi doar să arunci cuvinte în text, doar pentru că ştii cum să scrii cuvinte frumoase. Fiecare propoziţie pe care o scriu vreau să aibă rădăcini în anumite sentimente, adevăruri, în realitate. Apropo de această carte, " Be My Knife", sunt câteva cupluri care mi-au scris şi mi-au spus că fie au divorţat, fie s-au căsătorit din cauza/ datorită acestei cărţi. Pentru cei care s-au căsătorit sunt un fel de naş al copiilor lor.

Rep.: Citindu-vă cărţile, mi-aţi dat impresia că, atunci când începeţi să scrieţi, nu ştiţi cum va fi, nu ştiţi care e începutul, mijlocul şi finalul volumului.

D. G.: Nu vreau să ştiu, vreau să descopăr. Am un sistem sau un obicei foarte ciudat de a scrie. În primul rând, scriu în timp ce merg. Merg tot timpul, nu pot să stau. De abia când am toată ideea formulată, stau, la început scriu cu un stilou, iar, după un timp, după un an sau doi, mă mut la un computer, dar ideea principală este că nu pot să stau. Ard. Trebuie să merg, merg tot timpul, vreme de câteva ore. Încep să scriu în fiecare zi, de la 8.00 până la 14.00, într-un loc diferit de casa mea. Şi cred că merg 12 -13 kilometri în cameră, pentru că nu pot să stau. Sunt o persoană foarte relaxată, dar, dacă mă pui să stau când scriu, devin hiperactiv. În timpul primăverii sau toamnei, pot să merg afară şi sunt câteva locuri în care pot merge şi nimeni nu se uită la mine, dar, iarna sau în verile fierbinţi, stau acasă, ca un prizonier.

Rep.: Aveţi o slujbă, deci. Plecaţi în fiecare zi de acasă către un alt loc ca să scrieţi. E ca şi cum aţi merge la o slujbă.

D. G.: Este ceva ce am început abia în ultimii zece ani, pentru că, până atunci, am vrut să scriu acasă. Era important pentru mine ca scrisul să fie parte din locuinţa mea, din viaţa copiilor mei, iar soţia mea, Michal, lucra în afara casei, iar eu eram responsabil pentru prânzuri sau să îi iau pe copii de la grădiniţă sau de la şcoală. În ultimii zece ani, am simţit că trebuie să scriu în afara casei, fără să fiu întrerupt de nimic, pentru că trebuie să-mi protejez intimitatea. Israel este o societate foarte deschisă, democratică. Oamenii vor veni, vor ciocăni la uşa ta şi îţi vor da manuscrise sau scrisori, sugestii despre cum ar fi trebuit să scrii această carte şi unde ai greşit în ideile tale politice. Acum am un loc care este foarte izolat, nu există telefon acolo, este minunat.

Rep.: V-a spus cineva vreodată că volumele dumneavoastră sunt greu de citit? Că este dureros să vă citească poveştile?

D. G.: Ştiu că este dureros, pentru că este dureros pentru mine să încep să citesc. Dar cred că este şi plin de satisfacţii. Pentru mine, este un mod de a înţelege viaţa, de a fi în viaţă. Şi, dacă eşti în viaţă, este foarte dureros şi e o chestiune foarte serioasă, dar şi foarte luminoasă şi plină de speranţă.

Rep.: Aţi spus, la un moment dat, că poezia este mai mult un limbaj al durerii decât proza. De ce credeţi asta? Şi este vorba despre limbajul scriitorului sau al cititorului?

D. G.: În primul rând, cred că poate fi şi pentru cititor şi pentru scriitor. Am spus acest lucru când scriam "Căderea din timp".

Rep.: Aceasta, de exemplu, este o carte greu de citit. Pentru mine, a fost dureros să o citesc.

D. G.: Da, pentru că este o carte pe care am scris-o după ce ne-am pierdut fiul în război, iar aceasta este carte pe care am spus că trebuie să o scriu, pentru că m-am gândit că altfel nu o să mai înţeleg viaţa mea, dacă nu voi scrie această carte. Este vorba despre a merge cât mai departe posbilil pentru a fi în contact cu cei pe care i-am pierdut, cu cei care au murit şi cum putem fi în contact cu vidul morţii. Am început să scriu, am avut această idee cu oameni care merg încercând să ajungă într-un loc în care să poată să îi atingă pe copiii pe care i-au pierdut. Încă de la început a devenit foarte clar pentru mine că nu pot scrie proză, trebuie să scriu poezie. N-am mai scris poezie înainte, am scris câteva versuri, dar niciodată poezie. Nici acum nu mă consider un poet. Dar a venit, mi-a fost dictat cum să scriu, iar, din momentul în care am început să scriu poezie, am ştiu că îmi spun cu adevărat povestea. Acum îmi spun povestea, aşa cum ducele din carte spune că poezia e limbajul durerii sale, n-am ştiut asta înainte, n-am suferit într-un asemenea mod înainte, n-am mai scris despre durere înainte, iar apoi am descoperit. Poezia a fost, într-un fel, punctul de mijloc între a scrie sau a nu scrie, pentru că, pe de-o parte, am vrut cu disperare să nu scriu despre ce s-a întâmplat, din cauza a ceea ce ţi-am spus - cum pot cuvintele să descrie ceva atât de teribil? -, iar, pe de altă parte, am simţit că nu îmi voi mai putea trăi viaţa dacă nu încerc să scriu despre asta. În carte, este acest personaj, Centaurul - el nu a putut să nu scrie despre moartea fiului său şi nici n-a putut să scrie. De asemenea, Michal, soţia mea, a spus ceva cu care am fost de acord când a citit cartea: poezia este cea mai apropiată artă a tăcerii. Şi chiar este. Este foarte delicat. Când am terminat "Căderea din timp" şi am început o nouă carte, la început am spus că nu pot scriu decât poezie de acum încolo, pentru că este atât de delicată şi precisă, proza, chiar când e poetică, e mai aspră. Dacă trebuie să faci o intrigă, trebuie să depui atât de mult efort, şi sunt atât de multe detalii - sute de mii - ale realităţii care trebuie să corespundă unele cu altele, pentru a crea adevărata senzaţie, credibilitatea. În timp ce poezia e atât de precisă, la punct. Cred că de aceea am scris această carte de stand-up comedy, "Un cal intră într-un bar", cu toată vulgaritatea, brutalitatea stand-up comediei şi toate glumele teribile pe care le face acolo. Şi de abia atunci am fost capabil să mă întorc să scriu proză, aşa cum trebuia. Eu nu sunt un poet.

Rep.: Şi aceasta este o carte despre familii.

D. G.: Întotdeauna. Eu sunt fascinat de familiii. Eu cred că cea mai mare invenţie umană este o familie. Avem acum două nepoate, de 3 ani şi 8 luni, şi mă gândesc că nu există nicio altă specie pe pământ care să simtă o legătură între bunici şi nepoţi. Nu vezi asta la pisici, la vulpi, la lupi. Poate doar la elefanţi, deşi nu sunt sigur. Dar familia umană, care astăzi include cel puţin trei generaţii, este cu adevărat o creaţie uimitoare, indiferent de structură: poate fi o mamă singură, un tată singur, doi bărbaţi. Ideea că uneşti şi creezi o intimitate între doi oameni, mai ales dacă unii dintre membrii familiei sunt făcuţi din materialul unei generaţii mai în vârstă. Te uiţi, uneori, la faţa unui copil şi poţi vedea cum acest copil este o combinaţie dintre doi oameni care au venit din două părţi diferite şi au creat acest copil şi seamănă cu ei. Uneori te uiţi la copil şi seamănă cu un câmp de luptă al celor doi părinţi care nu sunt făcuţi unul pentru altul, dar doar pe chipul copilului poţi vedea cu adevărat. Eu scriu mereu despre familii.

Rep.: Aţi lucrat vreme de mai mulţi ani într-un radio, ştiţi cum funcţionează mass-media. Ce îmi puteţi spune despre presa din Israel? Aţi simţit vreodată cenzura?

D. G.: Am lucrat în radio încă de când eram copil, de la 9 ani am început şi am progresat şi am făcut multe emisiuni acolo. Eram gazda principalului jurnal din Israel. Obişnuiam să îi trezesc pe israelieni în fiecare zi şi să le spun: "Treziţi-vă, oameni buni, avem veşti groaznice minunate pentru voi". Cred că odată am spus că tot ce am transmis eu într-o oră, de la 7.00 la 8.00, ar fi putut fi suficient pentru un secol: dramele, războiul, violenţa, ocupaţia, teroarea, totul fierbea acolo în Israel. Îmi doream ceva plictisitor, să nu se întâmple nimic. Apoi, radioul a fost guvernamental şi eu deja scrisesem "The Yellow Wind", care a fost prima carte de reportaje despre ocupaţie, şi deja publicasem "The Smile of the Lamb", care a fost prima carte israeliană despre ocupaţie, şi atunci nu m-au plăcut. Şi, după fiecare transmisiune, eram chemat de directorul radioului: "De ce râdeai sau zâmbeai pentru tine când îl intervievai pe Ariel Şaron. Te amuzai pe seama lui, nu-i aşa?", "Nu, eram foarte serios. Dovedeşte că zâmbeam!". Eu oricum zâmbesc în majoritatea timpului, aşa că era greu să spună că exact atunci am zâmbit. În cele din urmă, am avut o dispută faţă în faţă cu ei şi m-au concediat şi m-am reorientat către literatură, aşa că le sunt recunoscător pentru că m-au dat afară, pentru că, deodată, această situaţie m-a forţat să fac lucrul pe care chiar voiam să îl fac: să scriu. Am fost foarte norocos, pentru că nu eram sigur că o să pot să îmi sprijin familia atunci, aveam doi băieţi la acea vreme, dar lucrurile s-au reglat.

Rep.: Dar, în prezent, este vizibilă vreo formă de cenzură în Israel?

D. G.: Acum cenzura este diferită, vine din partea oamenilor, nu de la Guvern. Acum este o atmosferă de frică, de şovinism în Israel, patriotism fundamental, pe care eu îl găsesc distrugător pentru societate şi sunt cenzori la fiecare încercare a critica statul. Dacă îndrăzneşti să spui ceva mai moderat, dacă îndrăzneşti să susţii o negociere între noi şi palestinieni, eşti privit ca un pericol pentru Israel. Mulţi oameni, mulţi artişti sau intelectuali se tem să-şi exprime opiniile, pentru că este o teamă publică pentru ei: oamenii nu îţi vor cumpăra cărţile, îţi vor scrie scrisori de ameninţare. Este destul de greu. Şi asta pentru că oamenii sunt îngroziţi în Israel şi, atunci când eşti îngrozit, există acest instinct de a te desfăta în faţa realităţii şi de a ignora celelalte poveşti ale altor părţi ale inamicilor. Cred că este distructiv, pentru că, dacă eşti în contact doar cu gândurile tale bune, cu iluziile tale privind realitatea, nu eşti în contact cu realitatea. Nu doar că nu eşti în contact cu duşmanul şi trebuie să fii în contact cu povestea pe care duşmanul tău şi-o spune singur. Este important să ştim cum văd palestinienii conflictul, este chiar esenţial, pentru că, dacă nu ştim, nu suntem în contact cu realitatea şi vom fi surprinşi de această realitate, aşa cum am tot fost de-a lungul istoriei.

Rep.: Aţi spus, la un moment dat, că vă doriţi ca Israelul să fie mai mult decât un adăpost pentru evrei, vreţi să fie o casă. V-aţi gândit vreodată să părăsiţi ţara, să vă găsiţi o casă?

D. G.: Gândul mi-a trecut prin minte şi primesc oferte foarte tentante de a merge să predau, pentru un an, aici şi acolo, în Statele Unite, în Italia, Franţa, Olanda. Israel este un loc care este important pentru mine. Este un loc care, chiar şi când mă îngrozeşte sau Guvernul mă îngrozeşte, îmi place însuşi locul. Îmi place locul datorită mai multor motive: relaţia cu oamenii, prietenia în Israel are rădăcini foarte puternice - cu cei mai buni prieteni sunt prieten de peste 40-50 de ani şi suntem foarte implicaţi, loiali şi acest lucru spune ceva despre noi. Vreau să trăiesc într-o realitate care este formulată în ebraică. Nu vreau să trăiesc într-o realitate care este formulată în engleză, de exemplu, deşi vorbesc această limbă. Însă ştiu că în ebraică fiecare cuvânt seamănă cu ceva, ca o asociere. Şi, cum am spus, vreau să trăiesc într-un loc relevant, iar Israelul este important pentru mine, chiar şi cu lucrurile care mă înebunesc, însă şi ele sunt relevante. Ştiu de ce oamenii se poartă aşa cum se poartă, chiar şi atunci când denunţ aceste lucruri, şi ştiu să îţi spun ce floare va înflori la un anumit moment. În alte locuri nu ştiu asta. I-am spus lui Michal ieri (duminică, n.r.), când ne plimbam pe aici (prin Bucureşti, n.r.) şi era o lumină care se întretăia: "Cred că acasă este un loc unde, în mod intuitiv, ştii distanţa luminii roşii din lumină şi ştii imediat când e prea mult, începi să devii nervos". Aici nu ştiu acest lucru, dar toate micile obiceiuri şi reguli şi gesturi din realitate le pot descifra în Israel. Aici sunt total ignorant. Viaţa e scurtă şi vreau să o trăiesc într-un loc care înseamnă ceva.

Rep.: Aţi mers în armată. Consideraţi că o astfel de experienţă este importantă pentru a deveni o persoană matură?

D. G.: Cred că sunt multe alte modalităţi frumoase de a deveni o persoană matură fără să mergi în armată, dar am fost în armată nu pentru că am vrut să mă maturizez, ci pentru că Israelul are nevoie de o armată puternică pentru a se apăra. Vedeţi ce se întâmplă în Orientul Mijlociu, în Irak, Siria, Liban, Sudan, Libia, vedeţi cum musulmanii sunt atât de cruzi cu proprii lor fraţi şi înţelegeţi că Israelul trebuie să fie capabil să se apere singur. Vedeţi ce se întâmplă în Europa, când fundamentaliştii islamici devin agenţi ai morţii şi înţelegeţi că avem nevoie de o armată. Dar cred că să avem o armată puternică singuri nu este suficient. Trebuie să avem o armată puternică, să fim capabili să ne apărăm singuri de orice surpriză, iar Orientul Mijlociu e plin de surprize, dar, de asemenea, trebuie să încercăm să facem tot ce putem pentru a avea pace cu vecinii noştri. Dacă avem doar armată, dacă ne bazăm doar pe putere, la un anumit punct de-a lungul drumului vom fi înfrânţi de o altă armată, care va fi mai puternică decât a noastră, mai inteligentă decât a noastră, mai curajoasă decât a noastră. Dar, dacă avem o armată puternică şi începem să creăm normalitate între noi şi vecinii noştri, dacă învăţăm mecanismul compromisului, de a îndepărta ocupaţia din Palestina, de a le permite palestinienilor să trăiască viaţa pe care ar trebui să o aibă, viaţa fără umbra noastră. (...) Ei merită suveranitate, independenţa şi demnitatea lor în calitate de fiinţe umane, n-ar trebui umiliţi în niciun fel. Nicio fiinţă umană n-ar trebui umilită şi cred că pentru noi, israelienii, să experimentăm pacea, să putem să trăim o viaţă în pace, pentru prima dată în 2.000 de ani, să fim capabili să ne trăim viaţa fără să ne temem pentru viitorul nostru, pentru tinerii noştri, să treacă anii fără război, să investim toată energia noastră în a construi societatea noastră şi să o facem locul care ar trebui să fie, să o facem o casă - aşa cum ai menţionat.Şi eu vreau să avem o casă. Să fii evreu, în ultimii 2.000 de ani, a însemnat să nu fii acasă în lume. În niciun loc nu ne-am simţit cu adevărat ca acasă. Israel ar trebui să fie locul unde să ne simţim acasă, pentru că este locul nostru şi de aceea stau acolo, pentru că vreau să devină o casă, nu doar un acoperiş. Un acoperiş este un loc de care ai nevoie când eşti într-un război constant, dar eu vreau să schimb această situaţie. Şi vreau ca puterile sănătoase ale reconcilierii şi recuperării să iasă la suprafaţă şi să arate că există şi alte moduri de a ne trăi viaţa, nu doar opţiunea de a trăi ca soldat, de a muri ca soldat.

Rep.: În ceea ce priveşte ce s-a întâmplat vineri, în Paris, preşedintele Francois Hollande a declarat că este începutul unui război mondial. Ce credeţi despre această afirmaţie?

D. G.: Cred că, oricât de mult am urî războaiele, democraţia trebuie să se apere, pentru că ISIS a declarat război Franţei şi Vestului. Chiar şi faptul că atacul a avut loc la un concert rock cred că a fost ales pentru ceea ce această muzică înseamnă pentru Vest şi pentru tinerii din Vest, adică tot ceea ce fanaticii şi fundamentaliştii urăsc: deschidere, eliberare interioară, relaţii deschise între tineri şi tinere - toate acestea sunt interzise în ochii fanaticilor şi au declarat război. Au declarat război în urmă cu un an, când a avut loc atacul de la Charlie Hebdo, şi Franţa trebuie să se apere şi, chiar dacă nu sună foarte binevenit sau drăguţ, dar Franţa şi Vestul şi Rusia - pentru că şi Rusia este o ţintă, am văzut ce s-a întâmplat cu avionul rusesc, în urmă cu două săptămâni - sunt ţintele ISIS, iar ISIS trebuie combătut, trebuie să lupte împotriva ISIS, să-şi unească puterile şi să facă ceea ce trebuie, pentru că ISIS nu este o organizaţie mare. Este o situaţie ciudată, este o armată fără oameni, ei nu au oameni, au doar persoanele pe care le forţează să accepte islamul extrem, dar majoritatea oamenilor nu au vrut asta, le-a fost impus. Eu cred în dialog, în aproape toate situaţiile în care sunt implicaţi oamenii e loc pentru dialog, dar, uneori, trebuie să admiţi, trebuie să recunoşti că sunt unele persoane cu care nu poţi purta un dialog. Sunt ermetici. Nu te omoară pentru că vor să schimbe felul tău de a fi, ci te ucid pentru că ei cred că Allah le-a spus să-i distrugă pe toţi cei care sunt necredincioşi, aşa că te ucid pentru ceea ce eşti tu, şi nu poţi avea un dialog cu oamenii aceştia.

Rep.: Democraţia înseamnă şi să îţi pese de popoarele minoritate, aşa cum aţi mai spus şi cu alte ocazii. Vorbind la un nivel global, credeţi că suntem o societate democratică?

D. G.: Sunt unele societăţi care sunt democratice. De obicei, e mai simplu să te simţi democrat când te simţi în siguranţă. Când te simţi protejat, ai un fel de generozitate interioară în ceea ce îi priveşte pe alţii, pe minoritari. Le permiţi să înflorească şi apoi îţi dau seama cât de mult poţi beneficia de pe urma acestei înfloriri, atât timp cât ei nu încearcă să îţi ia democraţia. Dar democraţia este o bătălie constantă, trebuie să lupţi pentru ea şi să fii mereu conştient, să vezi când sunt alte elemente care încearcă să manipuleze democraţia ta, să exploateze viziunile tale democratice pentru a lua asta. E un joc foarte delicat, e precum înotul, dacă nu faci mişcările potrivite te îneci imediat. Deci, trebuie să fii atent şi să educi oamenii în spiritul democraţiei, să le explici care sunt marile avantaje de a trăi într-un climat democratic, să vezi fiecare persoană ca pe cineva care este egal cu tine, care are un fel unic al său de a fi şi este minunat că suntem atât de mulţi şi putem să ne îmbogăţim unii de la alţii, să învăţăm unii de la alţii, să beneficiem unii de la alţii. Dar tot timpul trebuie să fii atent la o altă melodie care încearcă să se infiltreze în democraţia ta. Apropo, eu o simt destul de puternică în Israel, dar, din cauza instabilităţii şi insecurităţii, sunt mult mai multe voci împotriva Curţii Supreme, care este fortăreaţa democraţiei noastre, din ce în ce mai multe voci împotriva minorităţii din interiorul Israelului - avem o minoritate de 20% palestinieni în interiorul Israelului , nu sunt în teritoriile ocupate, sunt cetăţeni ai Israelului, pot fi aleşi prim-miniştri chiar, dar au tot felul de restricţii -, sunt din ce în ce mai multe voci în Israel care pun la îndoială nevoia de a avea o democraţie, iar acest lucru este periculos. Mă întrebai dacă nu m-am gândit vreodată să plec din Israel. Îţi spun acum: dacă Israelul nu va mai fi o democraţie, atunci nu voi mai fi acolo. Nu văd ce gust ar mai avea viaţa dacă aş trăi într-un loc care nu este democratic.

Rep.: Şi să ne întoarcem la literatură pentru o ultimă întrebare. Îmi puteţi spune la ce lucraţi în prezent?

D. G.: Acum, cred că datorită celor două nepoate, am început să scriu din ce în ce mai mult pentru copii. Am publicat deja ceva, am scris 18 cărţi pentru copii de 3 - 4 -5 ani. În România nu sunt disponibile, dar în Israel sunt chiar populare. M-am oprit pentru câţiva ani, iar, când s-au născut fetiţele, m-am întors, pentru că am văzut cum privesc ele lumea şi cum o descifrează, am văzut bucuria de a o descoperi lucrurile, de a le spune pe nume, de a descifra relaţiile din familie, de a înţelege cine e bunicul şi cum bunicul este căsătorit cu bunica. Toate aceste întrebări stârnesc atât de multă curiozitate pentru ele, iar eu am încercat să scriu despre ele. Dar cred că, în curând, mă voi apuca să scriu un alt roman. Am două idei care sunt foarte diferite, dar foarte puternice. Şi nu este doar o întrebare în ceea ce priveşte ce fel de poveste voi scrie, dar şi ce fel de viaţă voi avea în următorii doi-trei ani. Pentru că una este mai luminoasă, mai veselă, iar alta este mai dură, mai dureroasă. Vom vedea!

David Grossman, născut în 1954, a studiat filosofia şi teatrul la Universitatea Ebraică din Ierusalim, iar, după ce şi-a încheiat stagiul militar obligatoriu, a lucrat la postul de radio Vocea Israelului. A publicat mai multe cărţi de ficţiune şi câteva de reportaje şi interviuri. Printre romanele sale se numără "Copii în zigzag" (1994), "Cineva cu care să fugi de acasă" (2000), "Până la capătul pământului" (2008, distins în 2009 cu premiul Albatros acordat de Fundaţia Günter Grass) şi "Căderea din timp" (2011), ultimele două fiind traduse şi la editura Polirom. Printre numeroasele distincţii primite de autorul israelian se numără premiul Bernstein pentru roman (1985, 1993), premiul Sapir (2001), premiul Bialik pentru literatură (2004), premiul JQ-Wingate (2004, 2011) şi premiul Médicis étranger (2011). David Grossman este doctor honoris causa al Universităţii Catolice Leuven din Belgia şi Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, titlu acordat de Ministerul Culturii din Franţa. Volumele lui Grossman au fost traduse în peste 30 de limbi străine.

(Serviciul Foto al MEDIAFAX vă pune la dispoziţie imagini din timpul interviului)