INTERVIU - Gabriel Achim, despre "Visul lui Adalbert": A fost năucitor să fac un astfel de film

"Visul lui Adalbert" reuneşte, potrivit regizorului, "primul film de ficţiune de protecţia muncii din istoria cinematografiei mondiale de protecţia muncii" cu momentul în care Steaua a câştigat Cupa Campionilor Europeni, în 1986. Pelicula a fost proiectată în avanpremieră la Festivalul Internaţional de Film Transilvania 2011 şi, înainte de a avea premiera în cinematografele româneşti - pe 4 mai -, a rulat în cadrul mai multor festivaluri internaţionale. Ce i-a nedumerit de multe ori pe spectatori a fost prezenţa lui Achim: mulţi se aşteptau să fie un regizor mai în vârstă.

Gabriel Achim a povestit în interviul acordat MEDIAFAX despre ce a făcut el în noaptea în care Steaua a câştigat Cupa Campionilor Europeni, cum a intrat filmul despre protecţia muncii în scenariul lungmetrajului "Visul lui Adalbert", cum a lucrat cu Jeanne Moreau la un workshop la Angers, dar şi ce crede el despre publicul de cinema din România.

Prezentăm mai jos interviul acordat MEDIAFAX de regizorul Gabriel Achim:

Reporter: Cum este primit "Visul lui Adalbert" în festivaluri?

Gabriel Achim: E primit foarte bine de toată lumea. Asta este ciudat. Că este un film foarte românesc, nu este vorbit în limba engleză... Este o poveste foarte particulară şi în contextul care trebuie cunoscut foarte bine. Adică trebuie să fi trăit şi să fi cunoscut toate apropourile. Dar se râde când e de râs, se râde la dialoguri, la apropouri, ceea ce pentru mine este extrem de derutant. Adică nu mă aşteptam să fie chiar atât de universal. Oamenii se recunosc, adică fie au experienţă, cum sunt nemţii cu experienţa Est-Germaniei, dar îmi spun că lucrurile astea se întâmplă cam în toate uzinele din lume şi sunt valabile în orice sistem politic, filmul nefiind unul despre comunism.

Reporter: La un moment dat, într-un text de promovare pentru "Visul lui Adalbert", filmul este prezentat ca o poveste despre cum a câştigat Steaua Cupa Campionilor Europeni, o amantă, explozia de la Cernobîl, Ziua Partidului şi nişte cuţite. Cum s-au adunat toate acestea în scenariu?

Gabriel Achim: Aşa s-a întâmplat. La noi, în România, ori se întâmpă toate odată, ori nu se întâmplă niciodată şi atunci s-au întâmplat toate. Adică am câştigat prima dată Cupa Campionilor Europeni, când nimeni nu credea aşa ceva, s-a întâmplat, din nefericire pentru agenda partidului, să se întâmple chiar înainte de sărbătoarea Partidului comunist român... Ca să îţi faci o idee despre ce s-a întâmplat atunci, a doua zi, toate ziarele, inclusiv cele de sport, toate paginile erau dedicate Partidului comunist român. Şi erau sportivi care dedicau viitoarele performanţe partidului. Iar pe ultima pagină, într-o casetuţă: "Aseară s-a disputat finala Cupei Campionilor Europeni între Steaua şi Barcelona, pentru Steaua au jucat... pentru Barcelona au jucat, scorul a fost de, atât... după executarea penaltiurilor... a şutat... a apărat.... a ratat...., felicitări băieţilor!". Asta era toată ştirea. Pentru că nu ştiau cum să reacţioneze. Era ziua partidului şi ăştia nu ştiau ce să facă. Nu puteau să schimmbe, le era frică.

Reporter: De ce ai început de acolo, de la câştigarea cupei? La un moment dat, filmul era promovat printr-o serie de poveşti despre cum şi-au petrecut oamenii "noaptea magică". Tu cum ai petrecut-o?

Gabriel Achim: Mi-am povestit şi eu acolo cum am petrecut noaptea magică. Eu îmi aduc aminte că eram destul de mic, aveam 11 ani. Oricum am o memorie foarte proastă. Ca orice regizor care se crede talentat, n-are memorie, vede şi prost, nici n-aude bine. Tot ce îmi aduc aminte e că am văzut meciul ăla pe un televizor alb-negru şi tot ce îmi aminteam e că stăteam într-un fotoliu pe care îl tot ciupeam. Ciupeam buretele şi făceam o găurică. Îmi amintesc textura aia de velur şi buretele ăla pe care îl tot ciupeam. Tot am adunat poveşti extrem de frumoase şi spectaculoase, dar eu nu am decât povestea asta.

Reporter: Cum te-ai documentat?

Gabriel Achim: Filmul noi l-am plasat să fie atunci pentru că, de fapt totul s-a declanşat de la discuţiile noastre, ale mele cu Cosmin Manolache, coscenaristul. Modul în care literatura şi filmul se raportează la viaţă. Mi s-a părut că evenimentul ăsta cu câştigarea Cupei Campionilor Europeni s-a întâmplat pe un fond, adică nimeni nu credea că se va întâmpla. Nici jucătorii nu credeau. Îşi luaseră bilet după finală să plece acasă, ştiau sigur că mănâncă bătaie.

Să joci cu Barcelona, care era super echipă, să joci acasă la ei, la Sevilla, în Spania. Nimeni nu credea chestia asta. Ei şi când s-a întâmplat, s-a întâmplat ceva în mentalul colectiv. Oamenii au ieşit afară, dar nu ştiau ce să facă. Niciodată nu se mai întâmplase în istoria recentă a României să iasă aşa de multă lume. Nu ca la miting, adică nu forţat. Nu ştiau ce să facă, s-au întors în case, le era frică de securitate, dar era stânjenitor, că nu se mai întâmplase aşa ceva în viaţa lor. Şi cred că în clipa aia s-a declanşat ceva, adică şi-au dat seama că se poate.

Cum am fost noi cu comunismul. Adică am crezut că nu se va termina niciodată şi vom ajunge o ţară multilateral dezvoltată. Nimeni nu mai credea. Nu mai erau anii '50, când credeam că o să vină americanii. Totul era rezolvat. Uite, cu un eveniment istoric cu "i". Cum e un meci de fotbal, nu e un eveniment politic major. Ei, ăsta a răsturnat istoria cu "I". S-a întâmplat ceva. Dincolo de chestia asta care mi se pare că arată ironia vieţii şi te pune cu botul pe labe când nu te aştepţi, mi s-a părut şi evenimentul, adică mi s-a părut singurul eveniment plăcut comun la scară care li s-a întâmplat românilor în perioada aia, care a fost una dintre cele mai negre perioade din istoria recentă a României.

După aia, când ne-am dat seama că a fost ziua partidului, era imediat după Cernobîl, era Săptămâna Luminată S-au adunat, ni s-a părut un context foarte bun şi contra filmului de festival la modă, manierist acum când ai o poveste mică şi cu ea dezvolţi un film. Noi am avut o chestie mare. Eu am avut şi foarte mari ambiţii. Cred că nu o să mai fac aşa un film. A fost năucitor. Au fost foarte multe lucruri. Ăsta trebuie făcut la sfârşitul carierei. După ce faci 30 de filme.

Reporter: În câte locuri ai filmat? Filmările de protecţia muncii erau în hale adevărate?

Gabriel Achim: Erau hale adevărate. Am filmat la Ploieşti, la Mizil şi la Bucureşti şi la Bran, secvenţa cu vulpea.

Reporter: Ai lucrat foarte mult timp în resurse umane, înainte să faci regie. Te-a ajutat experienţa în domeniul ăsta să faci un film despre viaţa într-o uzină?

Gabriel Achim: Nu, că vorbeam de ironia vieţii. Cât am fost director de resurse umane... de obicei, oamenii care vin în zona ta sunt umanişti, sociologi etc şi orientaţi către zona de procese cognitive etc. Eu, venind de pe management şi făcând şi un MBA în management - adică de hard -, lucrurile astea, protecţia muncii, legate de partea sindicalistă... o dispreţuiam cu desăvârşire, pentru că mi se părea "politically corect". Toate, chestia asta cu grija, sunt nişte mari bla-bla-uri. Le fac forţat, se laudă cu ele, dar nimeni nu face din convingere. Pur şi simplu mi se pare un text. Şi eu uram chestia asta cu protecţia munciim mi se părea pierdere de energie şi de timp şi uite că, după ce am plecat, viaţa mi-a pus în faţă protecţia muncii.

Reporter: Când a apărut ideea cu protecţia muncii în scenariu?

Gabriel Achim: Am mai povestit asta. Mă interesează raportul ăsta dintre viaţă şi artă. De fapt, toate detaliile astea pe care nu le băgăm în seamă, de fapt, asta e viaţa şi noi credem că, la un moment dat, se va întâmpla un lucru mare, dar, de fapt, aceste lucruri sunt viaţa noastră. Asta e esenţa vieţii. Eram cu Cosmin, eram la o mănăstire, mergeam spre Târgovişte şi tot povesteam raportul dintre realitate şi ficţiune, Borges, Von Trier, nebunii, reconstituirea realităţii, tot felul de nebunii. Noi când ne pornim şi vorbim.

Şi era un muncitor acolo în tren care ne-a zis "Bă, vă zic eu cum e cu reconstituirea asta" şi ne-a povestit un caz de la el de la fabrică. Şi au venit cu procuratură să facă reconstituirea şi tipul care juca victima a păţit şi el acelaşi lucru. Şi m-a distrat foarte tare chestia asta. Adică mereu auzi bancuri cu poliţişti care la reconstituire mor toţi patru. Mi s-a părut interesant cu responsabilitatea asta că, atunci când reconstituieşti realităţi, se întâmplă accidente. Şi ăsta mi s-a părut un punct de pornire foarte bun. Apoi am descoperit că accidente de genul acesta se petrec peste tot. De fapt, am aflat că în foarte multe fabrici există poveşti de genul acesta.

Reporter: Cum i-ai descris personajul lui Gabriel Spahiu?

Gabriel Achim: Nu i l-am descris.I-am zis că este exact ca el. Când l-am ales, mi-a plăcut foarte mult faţa lui. Chipul actorului care, când l-a văzut, Jeanne Moreau a zis "Ăsta e Benigni al României", pentru că are şi comedie şi tragedie în acelaşi timp. Eu aveam nevoie de un actor cu chipul ăsta, cu entuziasmul ăsta glumeţ, să fie un jucător principal, dar tocmai pentru că e precipitat aşa să spargă ouăle, să calce în străchini. El a fost perfect. Adică nu am făcut casting. Nu mai lucrasem. Adică lucrasem la un scurtmetraj împreună, dar... şi el oricum e un actor care caută lucruri, care te omoară cu întrebări, nu înţelege din prima, adică tot îţi dă senzaţia că nu îi convine. Tot încearcă să facă altceva. Dar cred că aşa trebuie să fie relaţia cu un actor, nu e autocratic, tu zici ceva şi el face ca o păpuşă.

Reporter: Ai participat la un moment dat la un workshop cu Jeanne Moreau. Ce ai învăţat de la ea?

Gabriel Achim: Am fost la Anvers, la un atelier pentru filme de debut. Mi-a plăcut foarte mult. Mi-a plăcut foarte mult că era foarte pregătită. Citise scenariul de nu ştiu câte ori, îşi notase, ştia fiecare lucru. Nu mă aşteptam şi mai mult de atât o ştiam din filme. Mie îmi place foarte mult de ea, e o tipă foarte mare dar nu mă aşteptam să fie atât de inteligentă. Are o inteligenţă şi o precizie incredibile. E argint viu. Mi-a plăcut că am tot discutat de scenariu, de actori, a fost o experienţă extraordinară, cu experienţa ei şi cu inteligenţa asta. O femeie la 80 de ani care era prima la micul dejun. E foarte vie. Am vorbit lucruri care mi-au folosit foarte mult.

Reporter: De ce ai ţinut la motivul visului?

Gabriel Achim: E legat de titlul filmului pe care îl face protagonistul. E primul film de ficţiune de protecţia muncii din istoria cinematografului de protecţia muncii din lume. Totul a pornit de la o poveste, de fapt, de la o stare. Ai mei stau la Mizil şi au un vecin care a lucrat la uzina de tancuri şi de câte ori mergeam acolo începea să plângă: "Aoleu, ce milă mi-e de voi, viaţa asta ce grea e". Nu arăt ca un om care să fie compătimit, aşa că l-am întrebat "De ce ţi-e milă de mine? De ce era mai bine pe vremea lui Ceauşescu? Era mai bine că nu era şomaj?". "A, nu de asta, eram şi noi mai tineri".

De fapt, visul ăsta este pe dos. E un coşmar. Un plin coşmar. Perioada aia a anilor '80 a fost un adevărat coşmar pentru România, dar atunci a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa noastră, a fost copilăria noastră. Şi atunci clivajul ăsta între realitate şi modul în care o percepi tu are legătură cu visul.

Reporter: Voi aţi făcut instructaj de protecţia muncii la filmări?

Gabriel Achim: Îmi amintesc că da, la Ploieşti am avut toţi căşti de protecţie, am semnat, dar numai acolo, nu peste tot. Eram printre muncitori.

Reporter: Noul tău proiect de lungmetraj este tot din perioada asta...

Gabriel Achim: Tot primesc întrebări de genul ăsta. În general, filmul românesc... nimeni nu îţi explică de filmul românesc, aşa de bine văzut în afară şi iubit de cinefili, în România nu are spectatori. Este foarte ciudat. Şi bulgarii, dacă te uiţi, anul trecut, au avut 400.000 de spectatori. Noi, anul trecut, am avut 26.000 de spectatori filmul cel mai vizionat, ceea ce este, e îngrozitor. Şi sunt multe cauze. Sunt şi în filmele pe care le facem, dar şi în atitudinea pe care o au românii faţă de ceea ce e românesc. Dispreţul ăsta faţă de lucrurile româneşti pe care îl avem chiar din anii '80. Şi din nou ne lovim de acest subiect: "Iar un film despre comunism? Iar mizerabilism? Nu mai ieşiţi din el? Faceţi şi voi filme ca la Hollywood". Sunt foarte agresiv când aud chestia asta. M-a întrebat o bloggeriţă "iar un film despre comunism" şi am întrebat-o să îmi spună trei filme despre comunism pe care le-a văzut şi n-a ştiut. Cred că a devenit o chestie cool.

"Iar despre comuism". Dacă spui asta arăţi că ştii foarte multe despre cinema-ul românesc şi că eşti un specialist. De fapt, nu ştii nimic. Eu spun mereu că n-am ieşit din comunism. Să faci câteva filme despre comunism, despre o perioadă de 50 de ani din istoria României, dacă este să comparăm cu câte westernuri s-au făcut este ridicol. Iar faptul că nu am ieşit din comunism - plătim tribut. Chiar şi la generaţiile care nu s-au născut sub comunism sunt o grămadă de neclarităţi. Le poartă şi ei în continuare. Eu zic că trebuie vorbit. Era un banc pe vremea lui Ceuşescu despre un muncitor care lucra la fabrica Tohan de la Zărneşti, unde se făceau bicicletele Pegas.Ca orice muncitor român, fura piese. Tot fura în fiecare zi. Când a ajuns şi a pus toate piesele i-a ieşit un Kalaşnikov. Pentru că, de fapt, era o fabrică de armament şi partea cu bicicletele era, de fapt, de faţadă, ca să ascundă capitaliştilor adevărata fabrică de armament a ţării. Aşa şi cu noi.

Noi vrem să facem filme romantice. Glumesc şi spun că am vrut să fac Bridget Jones, dar până la urmă, când am asamblat instrumentele, mi-a ieşit un Kalaşnikov. Le şi spun, mai ales celor tineri: "Gândiţi-vă voi, puneţi-vă voi în locul nostru şi gândiţi-vă la o poveste de-a voastră. Altceva nu poţi să faci, nu ai bugete pentru altceva, aşa că faci ceva din experienţă. Puteţi să degrevaţi povestea asta de autobuzul cu care mergeţi, de vecinii de pe scara blocului? Nu se poate.

A făcut un regizor român o comedie romantică ("Bună, ce faci?", de Alexandru Maftei, n.r.). A fost văzută ca prima comedie romantică din ultimii 20 de ani. Totul e frumos, scenografie, locuri, totul arată foarte bine. Au fost oricum foarte puţini spectatori şi mulţi au spus că nu le-au plăcut actorii, pentru că actorii au jucat prost. De fapt, actorii nu au jucat prost. Ei, pentru că nu au empatizat cu situaţia, li s-a părut altfel. Noi acceptăm comediile americane pentru că ne-am învăţat cu ele, dar, dacă mergem în America, vedem că nu e aşa, că americanii nu trăiesc ca în filme.

Reporter: Mai este public pentru comedie neagră? De ce îţi este cel mai frică în legătură cu premiera filmului?

Gabriel Achim: Mi-e frică de toate lucrurile care se întâmplă în România, ţara ultimei secunde. Indiferent de cum ai planificat, faci planning, lucrurile sunt făcute în aşa fel încât să se întâmple atunci, în ultima secundă. Şi mi-e frică de surprizele de pe ultima secundă. Dar, de obicei, viaţa are surprize şi de multe ori surprize plăcute şi îţi dă sentimentul că totul e viu.

Eu zic că românii ar putea să vină la cinema. Cred că le-ar plăcea şi filmele pe care le văd. Dacă ar renunţa la moda asta negativistă... eu am speranţe. Eu îmi amintesc că, atunci când eram mic, citeam "În căutarea timpului pierdut". Bine, atunci citeam cam ce îmi cădea în mână. Când m-a văzut maică-mea - maică-mea a fost asistentă medicală - când m-a văzut maică-mea, m-a luat la bătaie.

Nu înţelegeam de ce mă bate. Eu citeam, nu făceam prostii, de obicei, făceam foarte multe prostii. Şi mai târziu am realizat de ce mă bătuse, pentru că şi ea citise "În căutarea timpului pierdut" şi acolo sunt foarte multe pasaje erotice. Şi ea mă bătea că citeam aşa ceva. Cred că, dacă pe vremea lui Ceauşescu oamenii şi asistentele medicale citeau "În căutarea timpului pierdut", cred că şi acum se poate întâmpla acelaşi lucru. Oamenii îşi doresc lucrul ăsta. Cred că atunci când vom regăsi entuziasmul de a fi responsabili de vieţile noastre... asta e, altă viaţă nu avem, cu bune şi cu rele.

O comedie neagră, cu accente suprarealiste, despre comunism, "Visul lui Adalbert", care este, de altfel, debutul în lungmetraj al regizorului Gabriel Achim, îl prezintă pe Iulică Ploscaru (Gabriel Spahiu), un lucrător în fabrică pasionat de cinema, care trebuie să realizeze două filme ce ilustrează consecinţele nerespectării normelor de protecţia muncii. Filmele trebuie să fie prezentate la o mare festivitate a Partidului comunist român, din uzină. Astfel, demersul artistic al lui Ploscaru capătă dimensiuni epice, iar rezultatul muncii sale este unul suprarealist. Toată acţiunea are pe fundal o legendară victorie în fotbalul românesc: momentul în care Steaua a câştigat Cupa Campionilor Europeni, în 1986.

Despre "Visul lui Adalbert", prestigioasa publicaţie The Hollywood Reporter spunea că este un debut "executat cu siguranţă", care prezintă, cu umor, "o felie de viaţă".

În 2009, lungmetrajul "Visul lui Adalbert" a câştigat premiul cel mare - Baltic Event Best Project Award - la piaţa de proiecte a Festivalului de Film Black Nights de la Tallinn.

Gabriel Achim a realizat şi apreciatul scurtmetraj "Bric-Brac", selectat la Berlinală în 2009.

Acţiunea din viitorul său lungmetraj este plasată chiar în zilele Revoluţiei din 1989, într-un combinat siderurgic din Târgovişte. Un inginer a rămas singur în fabrică, deoarece restul sunt la revoluţie.

La un moment dat, se trezeşte cu dictatorii în birou şi se hotărăşte să îi ajute. Potrivit lui Achim, filmul va fi un road movie cu cei doi dictatori care sunt ajutaţi de inginer să treacă în Bulgaria şi să fugă. Pentru a nu fi descoperit, dictatorul trebuie să poarte un costum de Moş Gerilă. Pentru rolul Elenei Ceauşescu, Achim îşi doreşte să coopteze un star internaţional.

(Material realizat de Oana Ghita, oana.ghita@mediafax.ro)