Video INTERVIU - George Ivaşcu: Iubirea este precum Crăciunul, merită să o trăieşti intens - FOTO & VIDEO

George Ivaşcu împlineşte 48 de ani, luni, a doua zi după Valentine's Day. Destinul său este legat de Valentine's Day, care este şi ziua de naştere a soţiei sale, regizoarea de teatru şi de operă Alice Barb.

A simţit din prima clipă că "ea este". "Pur şi simplu am ştiut că trebuie să fim împreună", spune George Ivaşcu, precizând că merită să aştepţi o mare iubire până la capăt, iar un om fără iubire este "un om singur". "Nu poate exista iubire fără sentiment. Iubirea nu este doar un calcul contabil, logic (...). Şi cred că dacă vorbim de poezie şi de teatru prin alăturare cu iubire, ea vine din faptul că sentimentele te fac să fii mai poet, sentimentele te fac să fii mai uman, sentimentele te fac să fii mai atent la celălalt", spune George Ivaşcu.

Relaţia sa cu Alice Barb a fost însă şi tumultoasă, dar mai presus de amândoi este întotdeauna spectatorul. "Şi atunci indiferent de obstacole, de frământarea asta a căutărilor, poate mai pot ieşi şi scântei, important este ca publicului să-i oferi tot ce este mai bun", spune George Ivaşcu.

Tot spectatorul se află în centrul atenţiei lui George Ivaşcu şi în calitatea sa de "actor care are grijă de un teatru", respectiv Metropolis, unde în luna februarie sunt montate peste 50 de spectacole, în care joacă atât artişti consacraţi, cât şi mulţi tineri. Deşi îi este dor să joace, George Ivaşcu spune că nimic nu-i face mai mare plăcere decât să ştie că "în trecerea asta prin viaţă" a avut şansa şi povara în acelaşi timp de a fi construit un teatru.

Prezentăm interviul acordat MEDIAFAX de actorul George Ivaşcu:

Reporter: Teatrul Metropolis este un teatru tânăr, dar cu o activitate intensă. Lucraţi atât cu mari artişti ai scenei româneşti, precum Olga Tudorache, Oana Pellea şi Radu Beligan, dar şi cu artişti foarte tineri. Cum vedeţi lucrurile acum, după toţi aceşti ani, de când vă aflaţi la conducerea Teatrului Metropolis?

George Ivaşcu: Este un lucru rar să vezi un teatru care s-a înfiinţat în 2007 că se bucură de o notorietate şi de un public care îl vizitează din ce în ce mai mult. Dovadă că am ajuns să avem 52 de reprezentaţii, în cele 29 de zile ale acestei luni, datorită cererii publicului. Notorietatea marilor noştri actori şi talentul şi profesionalismul celor tineri cred că au făcut ca lumea să simtă că aici este o familie. Eu cred că în orice familie, de la bunici la nepoţi, părinţi, trebuie să existe un tot. Spectacolele noastre nu sunt dedicate exclusiv celor cu notorietate sau exclusiv celor tineri. Teatrul Metropolis îmbină exact cum este şi normal mai multe generaţii, întâlniri, propuneri şi, chiar dacă există o echipă de tineri, poţi să zici 'Da, există un regizor cu multă experienţă şi notorietate, care lucrează cu această echipă'. Asta este esenţa. Iar cel mai frumos şi subtil lucru este acela că publicul a simţit într-un mod foarte delicat că participarea sa activă, venirea la spectacolele celor tineri, dar şi a celor cu notorietate nu face altceva decât să ajute la construcţia unui nou teatru în Bucureşti, respectiv România. Şi cumpărându-şi bilete, venind şi umplând sălile, pentru că sunt multe spectacole sold-out, ei nu fac altceva decât să confirme prezenţa artiştilor români. Iar eu am spus întotdeauna că acest teatru s-a construit cu ajutorul breslei noastre şi succesul lui se datorează în primul rând regizorilor, actorilor, scenografilor care lucrează aici.

Rep.: Spuneaţi că aveţi peste 50 de spectacole în această lună. În multe dintre acestea joacă tineri şi la foarte multe vine un public tânăr. În România, în perioada aceasta, se vorbeşte din ce în ce mai apăsat despre o schimbare a valorilor. O resimţiţi aici?

G. I.: Într-un fel, asta mi-am şi propus, pentru că undeva, chiar dacă lumea s-a obişnuit să îi spună Teatrul Metropolis, este de fapt Teatrul Tineretului Metropolis. Ăsta a fost şi scopul înfiinţării acestei instituţii, tocmai pentru a sprijini tinerii şi mai ales pentru a aduce tinerii la teatru. Cred că există o schimbare de generaţii, cum au fost dintotdeauna. Au fost etape când au venit generaţii de tineri cu respect şi cu admiraţie faţă de o generaţie care a ţinut atâta vreme publicul. Asta mie îmi dă o linişte, că există o nouă generaţie de public, ceea ce înseamnă că teatrul românesc va supravieţui şi de acum încolo multă vreme. Ar fi fost păcat ca cei tineri să nu mai cunoască drumul spre teatru.

Rep.: Au fost mai multe discuţii în ultima perioadă şi actori cunoscuţi au spus că sunt mulţi tineri artişti care nu au un loc de muncă şi le este foarte greu să îşi dezvolte cariera. Ce credeţi că ar trebui făcut pentru ei? Dacă aţi fi ministru al Culturii o perioadă, ce aţi face pentru a-i ajuta?

G. I.: Eu cred că în primul rând ar mai trebui dezvoltate spaţii, chiar şi neconvenţionale pentru susţinerea proiectelor. Ar trebui inventate mai multe burse de spectacole prin care să poţi finanţa spectacolele şi proiectele unor tineri. Dar lipsa locurilor de desfăşurare este una dintre marile probleme. Nu sunt eu în drept să comentez, dar cred că nu este nici o cercetare reală şi atunci sistemul de învăţământ produce la un moment dat un număr mult prea mare din punctul meu de vedere de absolvenţi, care nu se pot regăsi din cauza lipsei de spaţiu, a finanţării proiectelor din bani publici, independente faţă de sistemul actual. Cred că asta ar fi o soluţie, să se genereze mai multe spaţii de spectacol, ar fi în beneficiul oamenilor pentru că sunt spaţii, foste cinematografe etc., în diverse cartiere, care pot fi activate şi pot să aibă un sens cultural.

Rep.: Teatrul Metropolis, fiind un teatru nou, este şi un teatru modern şi la zi cu autorizaţiile din partea instituţiilor de specialitate. Însă în urma tragediei din Colectiv, multe spaţii culturale, inclusiv cinematografe şi teatre, au fost închise. La Metropolis, ştiu că aţi inaugurat de curând o sală nouă. Ce puteţi să ne spuneţi despre această sală?

G. I.: Am să încep prin a vă spune ceva deosebit de sentimental. În 1929, Regina Maria înfiinţa aici - cartierul Dichiu se numea - Ateneul popular Dichiu. Toată clădirea asta a aparţinut unei dimensiuni culturale, multă vreme. Apoi, după Război, a devenit Casa de Cultură "Mihai Eminescu", un spaţiu în totalitate al culturii. Spaţiul cel nou este de fapt spaţiul vechi. Noi n-am făcut decât o reîntregire istorică, acum, la Teatrul Metropolis, inclusiv cu spaţiile de jos, unde este galeria de artă, cu noua sală. Am pus în normalitate ceea ce gândise în 1929 Regina Maria - acest spaţiu cultural de sus până jos, din stânga până în dreapta. Noua sală este o sală în care foarte multe spectacole noi au apărut, cu tineri, cu o generaţie nouă, dar în acelaşi timp şi cu cei de notorietate. Pentru că ai nevoie de Oana Pellea, ai nevoie de Răzvan Vasilescu, ai nevoie de marile noastre nume, care împreună cu cei tineri să dea o identitate acestei săli. Sala este foarte intimă, este în amfiteatru şi este ca şi cum ar îmbrăţişa spectacolul, pentru că mi-am dorit ca să existe o relaţie de prietenie între public şi spectacolul de teatru şi actori. Ne-am propus să fie confort, să fie ca un omagiu adus perioadei interbelice, în stilul interbelic, dar în acelaşi timp modern.

Rep.: Ce puteţi să ne spuneţi despre proiectele pe care le pregătiţi la Teatrul Metropolis în acest an? Ştiu că aţi lansat un proiect prin care vă propuneţi să faceţi cunoscute, în diverse instituţii publice, personalităţi şi tineri artişti.

G. I: Am dezvoltat proiectul "O 9 atitudine pentru cultură", împreună cu Asociaţia Info-Cons şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Secretariatul General al Guvernului, Inspectoratul General Şcolar al Municipiului Bucureşti, prin care în diverse spaţii sunt promovaţi artiştii. Am început cu 33 de artişti şi în fiecare an vom face această suită, astfel încât în 2018 să ajungem să avem o sută de artişti cu notorietate, dar în acelaşi timp şi tineri, care să devină cunoscuţi pentru public şi în felul ăsta să invităm publicul să-i vadă şi fizic, concret pe scenă.

Avem multe proiecte, deocamdată fiind la început de an sunt în faza de discuţii, cu regizorii, cu scenografii, ca să putem şi bugeta corect, ca să putem să stabilim perioadele, ca să stabilim după aceea şi distribuţiile şi aşa mai departe. Dar pot să zic că anul ăsta, în cei 400 de ani Shakespeare (de la decesul dramaturgului, n.r.), la Teatrul Metropolis, în perioada care va coincide cu data de 23 aprilie veţi putea vedea tripticul "Visul unei nopţi de vară", "Romeo şi Julieta" şi "A douăsprezecea noapte", trei spectacole sub direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză, cu o echipă minunată. Apoi sunt în lucru, în discuţii pentru Anul Brâncuşi, evident cu un spectacol Brâncuşi şi aşa mai departe. Sunt mult lucruri, dar sunt în faza de lucru. În schimb, pot garanta că venind la Metropolis, fiind un teatru de proiecte, ai şansa să vezi fiecare spectacol cu propria lui echipă, deci să ai tot timpul alţi actori, altă viziune. Pot să spun că spectacolele sunt foarte solicitate şi am ajuns să jucăm ca la cinematograf, avem chiar şi matinee, de la ora 15.00.

Rep.: V-aţi concentrat în toţi aceşti ani pe cariera de manager. Vă este dor să intraţi în acţiune, să reveniţi la prima dragoste, aceea de actor?

G. I.: Evident, pentru că în momentul acela care vine cu siguranţă, pe chestia aia... va scrie George Ivaşcu, actor. Atât. Nu va scrie un curriculum vitae şi nicidecum multe alte lucruri. Decât acest lucru simplu. Sigur că mi-e dor. Tocmai de asta eu nu sunt un manager, cochetez cu ideea, dar sunt un actor care are grijă de un teatru. Şi nimic nu-mi face mai mare plăcere decât să ştiu că în trecerea asta prin viaţă am avut şansa şi povara în acelaşi timp de a fi construit un teatru care va rămâne indiferent de existenţa mea. Şi după ceva timp de când lucrurile au înflorit, oamenii au aflat unde este strada Mihai Eminescu, au aflat că este Teatrul Metropolis, asta mă bucură foarte tare, mă bucur că oamenii vin să-şi vadă actorii favoriţi în spectacole şi că revin. Deocamdată încă mă aflu în faza în care mă bucur imens pentru succesul colegilor mei, pentru succesul Teatrului Metropolis şi mi-este dor recunosc, dar ştiu că acum este mult mai important să fiu un actor care are grijă de acest teatru.

Rep.: Dumneavoastră aveţi grijă de Teatrul Metropolis, în timp ce doamna Alice Barb, soţia dumneavoastră, are grijă de Centrul Cultural Casa Artelor din sectorul 3. Ştiu că aţi şi jucat împreună pe scenă, la un moment dat, în studenţie. Cum aţi gestionat această relaţie dintre un actor şi un regizor? Este o relaţie tumultoasă?

G. I.: E şi tumultoasă (râde). Dar mai presus de noi este întotdeauna spectatorul. Şi atunci indiferent de obstacole, de frământarea asta a căutărilor, poate mai pot ieşi şi scântei, important este ca publicului să-i oferi tot ce este mai bun. Şi întotdeauna când au existat poate neînţelegeri, au existat doar pentru a fi mai buni. Şi atunci ştiu că Alice în calitate de regizor, când îmi cerea ceva, nu avea legătură cu mine soţul, ci cu actorul pe care îl voia şi mai bun.

Citeşte şi: INTERVIU - Alice Barb: De fiecare dată când iubim, ne naştem din nou - FOTO & VIDEO

Rep.: Aţi jucat vreodată un cuplu de îndrăgostiţi pe scenă sau v-ar plăcea să jucaţi, având în vedere şi contextul acesta al Zilei Îndrăgostiţilor? Ştiu că aveţi şi un destin special, dumneavoastră fiind născut pe 15 februarie, doamna Alice Barb, pe 14 februarie.

G. I.: Da, am fost economi, la 12 noaptea folosim acelaşi tort (râde). Glumesc. Da, ar fi foarte frumos. E un titlu care m-a impresionat pe mine în tinereţe. Juca Gina Patrichi cu Petrică Gheorghiu, se numea "Romeo şi Julieta la sfârşit de noiembrie" şi păstrau aceeaşi poveste cu Romeo şi Julieta pe care părinţii nu-i lasă, aici copiii nu-i lăsau să... Poate va veni şi momentul, dacă este, să jucăm, dar mai încolo, pentru că acum noi ne facem acest cadou de a fi în slujba artei, dar în acelaşi timp avem şi momentul în care ştim că este foarte importantă familia.

Rep.: Ştiu că sunteţi împreună de 26 de ani, o perioadă impresionantă. Cum a început relaţia?

G. I.: A început cu amândoi bătând la uşa Institutului (de Artă Teatrală şi Cinematografică, n.r.). Eram doi tineri care ne doream să devenim actori, să dăm la teatru, ne-am întâlnit într-o trupă de amatori. Am descoperit multe lucruri comune, mai ales că suntem şi în aceeaşi zodie, suntem iată apropiaţi şi ca zile de naştere. Dar ce-mi amintesc şi am tot spus povestea asta pentru că mi se pare foarte frumoasă şi am spus-o, dar în continuare, pot să par desuet, pot să par sentimental, pot să par dulceag, dar am s-o spun. În seara când am condus-o pentru prima oară acasă, în speranţa că va deveni iubita mea, era întuneric, a călcat într-o baltă, ploua, şi după aceea am dansat în toate bălţile pe care le întâlneam şi cântam "Singing in the Rain". În continuare ce ne leagă este poate această dimensiune a unei poezii, a unei arte pe care încercăm să o cultivăm continuu între noi.

Rep.: Poezia şi teatrul... Şi revenind la acele momente, în care v-aţi cunoscut. Ce aţi simţit când aţi văzut-o pe doamna Alice Barb pentru prima dată?

G. I.: Sincer? Am simţit că ea e. Nu am avut dubii că ea trebuie să fie.

Rep.: Şi acum ce simţiţi când o vedeţi, după 26 de ani de iubire?

G. I.: Acum pot să spun sigur că ea e.

Rep.: V-aţi dat seama de prima dată că o iubiţi? A fost dragoste la prima vedere?

G. I.: Da. Şi am să vă spun de ce. Nu am avut dubii. Nu am avut nici măcar planuri. Pur şi simplu am ştiut că trebuie să fim împreună, ceea ce era un semn clar că este îndrăgosteală, că este clar iubire. Poate că iubirea aş putea să o definesc acum. Pentru că trecând timpul, traversând, ca orice om, tot felul de momente, nu poţi să spui că există o constantă de la 18 ani şi aşa a rămas până la 48. Sunt suişuri, coborâşuri, frământări, neînţelegeri, sinusoide, ca în viaţă, dar acuma dacă e să tragi o linie, cu toate aceste sinusoide, pot să spun că "Da, asta înseamnă iubire".

Rep.: Există o singură mare iubire în viaţă?

G. I.: Da. Există. Acum nu discut doar despre mine. Poate exista o singură mare iubire, chiar dacă nu întotdeauna timpul face să fie aşa. Chiar dacă îţi reîncerci norocul, să zicem, poţi să spui "Da, marea mea iubire a fost atunci" sau "Marea mea iubire am întâlnit-o astăzi". Nu cred că există o reţetă, dar ce pot să spun este că eu cred că da, există o mare iubire.

Rep.: Ce înseamnă de fapt o mare iubire?

G. I.: Înseamnă a împărţi cu celălalt. Iubirea nu înseamnă doar a primi. Nu, ci înseamnă a împărţi cu celălalt.

Rep.: Şi cât merită să aştepţi o mare iubire?

G. I.: Până la capăt, pentru că o mare iubire te face ca în scurta parcurgere între cele două eternităţi - am impresia că Petre Ţuţea a spus lucrul ăsta superb, dar vreau să nu greşesc, spunea că între două nopţi infinite de neant, 10, 20, hai 30 de de ani de viaţă ireversibilă - şi cred că merită să îţi trăieşti intens marea iubire, chiar dacă ea durează 10 ani sau poate dura 30 de ani. Dar merită să o trăieşti intens, pentru că după aceea în eternitate măcar pleci cu un album frumos, în care tot ai ce răsfoi.

Rep.: Ce este un om fără iubire?

G. I.: Este un om singur.

Rep.: Nu există iubire fără... poezie, fără teatru?

G. I.: Ba da, există iubire şi fără poezie şi fără teatru. Dar în schimb nu poate exista iubire fără sentiment. Iubirea nu este doar un calcul contabil, logic. Uneori de aia iubirea este ilogică, pentru că ea este în primul rând un sentiment. Şi cred că dacă vorbim de poezie şi de teatru prin alăturare cu iubire, ea vine din faptul că sentimentele te fac să fii mai poet, sentimentele te fac să fii mai uman, sentimentele te fac să fii mai atent la celălalt. Iubirea e ca şi Crăciunul. De Crăciun ne bucurăm de a oferi cadouri, de a primi cadouri, de a cânta colinde, de a pregăti împreună masa. Aşa cred. Tot ce spun eu este însă sub semnul întrebării continuu, pentru că şi eu mă întreb. Nu am răspunsuri, nu am reţete. Aşa cred eu, că iubirea înseamnă un sentiment.