INTERVIU: Jonathan Coe, despre "Maxwell Sim": Am vrut să contrazic teoria că există un om "comun"

Romanul a apărut în România la editura Polirom, la sfârşitul lui ianuarie, la numai câteva luni de la lansarea în Marea Britanie.

Cartea examinează noţiunile de identitate şi izolare, explorând paradoxul singurătăţii într-un timp în care tehnologia înlesneşte contactul între oameni mai mult ca niciodată.

Maxwell Sim, protagonistul romanului, se află într-un moment de criză existenţială acută. Proaspăt divorţat, incapabil să comunice cu fiica sa, înstrăinat de toţi prietenii, nu îşi poate mărturisi nimănui angoasele. Atunci când primeşte o bizară propunere de afaceri care implică o lungă călătorie din Londra în insulele Shetland, Maxwell nu poate decât să accepte, pornind la drum cu inimă deschisă, însoţit doar de vocea prietenoasă a sistemului de navi­gare prin satelit. Nu peste mult timp însă, călătoria ia o turnură ceva mai serioasă, purtându-l nu doar în cel mai îndepărtat punct al regatului, ci şi într-unul din cele mai întunecate unghere ale propriei sale vieţi.

Jonathan Coe povesteşte, în interviul acordat MEDIAFAX, care este legătura dintre un vânzător de periuţe de dinţi şi muzica lui Frank Zappa, de ce a ales să îşi facă un cont de Facebook şi care au fost primele sale intenţii când a început să scrie cel mai recent roman al său.

Prezentăm integral interviul acordat MEDIAFAX de Jonathan Coe:

Reporter: Aţi declarat, la un moment dat, că doriţi ca Maxwell Sim să fie un om comun, cu o viaţă comună. În ce măsură aţi reuşit acest lucru?

Jonathan Coe: Cred că doar cititorii mei sunt în măsură să decidă lucrul acesta. Oricum, până la sfârşitul cărţii, Maxwell Sim nu mai este atât de comun. Ideea este să contrazic teoria potrivit căreia există ceva numit un "om comun"; am vrut să iau un om care este departe de a fi excepţional, văzut din exterior şi să arăt că povestea lui personală este bogată şi interesantă.

Rep.: "Înspăimântătoarea viaţă personală a lui Maxwell Sim" este, de asemenea, o poveste despre cum comunică oamenii prin intermediul noilor tehnologii. Credeţi că platforme de internet precum Facebook sau Twitter au făcut ca oamenii să devină, de fapt, mai singuri?

J.C: Tehnologia este un lucru neutru. Nu schimbă propriu-zis natura relaţiilor noastre, ci ne dă noi mijloace prin care să le exprimăm. Maxwell este deja o persoană singură. Lipsa de activitate de pe pagina lui de Facebook sau cantitatea de spam-uri pe care le primeşte pe e-mail nu schimbă fundamental sentimentul de singurătate pe care îl are, ci doar îl exagerează şi îl intensifică.

Rep.: Care este relaţia dumneavoastră cu tehnologia?

J.C: Iubesc majoritatea noilor tehnologii. Spre exemplu, să luăm muzica: am crescut într-o perioadă în care nu găseai foarte multă muzică pe discuri vinyl şi, pentru a găsi ce îţi doreai, trebuia să scormoneşti cu orele în anticariate sau cataloage. Îmi place foarte mult, acum, faptul că aproape orice melodie care a fost înregistrată vreodată este disponibilă într-o clipă. Şi îmi mai place şi că, acum, pot să trimit prietenilor din orice colţ al lumii mesaje care ajung la ei imediat. Marea mea teamă este că asemenea conectare cu lumea devine, la un moment dat, dependenţă. Când stau prea mult timp departe de calculator, mă simt agitat. Nevoia de a-mi verifica e-mail-ul devine copleşitoare, ca nevoia unui fumător de a fuma o ţigară. Când simt că mi se întâmplă aşa ceva, încerc să mă depărtez de tehnologie. În general, folosesc foarte puţin aceste noi mijloace când scriu. În ultimele luni am folosit pixul şi hârtia mai mult ca oricând.

Rep.: Credeţi că noile media vor schimba modul în care sunt scrise poveştile?

J.C.: Probabil că da, însă aceste schimbări vor avea loc într-un interval lung de timp. Scriitorii au tendinţa de a fi destul de conservatori în anumite domenii, iar romanul a demonstrat că este o formulă flexibilă, care se reface, după anumite modificări. Cred că încă nu trebuie să îl abandonăm. Din ce în ce mai mulţi oameni vor alege să citească pe ecran, cu ajutorul unor aparate portabile, dar, la început, vor citi, în principal, literatură convenţională. Treptat, cred că scriitorii vor fi atraşi irezistibil de posibilitatea de a include imagini, filme sau muzică, în poveştile lor. Dar acest lucru înseamnă dezvoltarea unor noi forţe creatoare, a unor noi colaborări şi negocierea unor aspecte dure în ceea ce priveşte drepturile de proprietate intelectuală. Aşa că nu mă aştept la o asemenea revoluţie în domeniul literaturii prea curând.

Rep.: Aveţi cont de Facebook? Dacă da, aveţi mai mulţi prieteni decât Maxwell?

J.C.: Da, am un cont de Facebook, dar nu pot să îmi amintesc câţi prieteni am - cred că aproape acelaşi număr ca şi Maxwell - 70-80. Am deschis acest cont ca să văd cum funcţionează site-ul, tocmai ca să mă documentez pentru roman, dar am continuat să folosesc contul respectiv. Nu postez foarte des. Din ce am înţeles, Facebook deţine drepturile de autor asupra tuturor lucrurilor postate pe acest site, idee care mi se pare vag sinistră. Sunt foarte conştient de faptul că, de fiecare dată când faci ceva pe internet, sacrifici o parte din viaţa ta personală.

Rep.: De ce aţi inclus povestea lui Donald Crowhurst în roman?

J.C.: Este o poveste care mă fascinează din două puncte de vedere. În primul rând, pentru că ne face să realizăm cât de mult s-a schimbat tehnologia în ultimii 40 de ani: ce a făcut Crowhurst, să se ascundă în mijlocul Atlanticului săptămâni întregi, fiind de nedescoperit pentru restul lumii, ar fi imposibil azi, când tehnologia GPS înseamnă de fapt că niciunul dintre noi nu se poate ascunde (decât dacă suntem pregătiţi să trăim într-o peşteră, ca Ossama Bin Laden). De asemenea, cred că povestea unui om care plănuieşte să spună lumii o minciună imensă despre el - o minciună care îl va face celebru - atinge o coardă sensibilă, în prezent. Crowhurst a fost, cum îl descriu în roman, "un mincinos ros de remuşcări", dar povestea lui are un efect mai profund asupra oamenilor decât povestea adevăratului erou al cursei Golden Globe, Robin Knox-Johnson, omul care a făcut ceea ce Crowhurst doar a pretins că a făcut.

Rep.: Muzica joacă un rol important în munca şi în viaţa dumneavoastră. Dacă ar fi să comparaţi "Înspăimântătoarea viaţă personală a lui Maxwell Sim" cu un stil de muzică sau chiar cu o melodie, care ar fi acesta/aceasta?

J.C.: Este greu de răspuns. Nu ştiu, probabil o piesă instrumentală a lui Frank Zappa (cum ar fi "Peaches en Regalia"), o melodie care are nişte schimbări de ritm neaşteptate şi care are un vag stil experimental, dar la suprafaţă este foarte accesibil şi plăcut urechii.

Rep.: Cum vă hotărâţi asupra structurii cărţilor dumneavoastră? Cum s-au întâmplat lucrurile în cazul cărţii "Înspăimântătoarea viaţă personală a lui Maxwell Sim"?

J.C.: Mereu încerc să fac cărţile mele cât mai accesibile cu putinţă şi, ulterior, îmi dau seama că nu am reuşit şi că am ajuns să scriu ceva foarte complicat. În cazul lui Maxwell, am vrut să scriu o poveste simplă, la persoana I, spusă de personajul principal. Dar, după puţin timp, am realizat că formula aceasta avea cam multe restricţii şi am avut nevoie de alte puncte de vedere. Atunci am avut ideea de a include în poveste patru texte separate, care se presupune că au fost scrise de un alt personaj. Ideea răsturnării de situaţie din capitolul final mi-a venit în ultima etapă în care am scris cartea. Aşa că ideea de a scrie un roman de o "simplitate clasică", idealul meu dintotdeauna, s-a destrămat din nou.

Rep.: Aţi declarat, la un moment dat, că atunci când trebuie să vă decideţi asupra temei unui nou roman, lăsaţi ideile care vă vin să se lupte între ele şi aşteptaţi să vedeţi care câştigă. A câştigat vreo idee până acum?

J.C: Este prea devreme să mă pronunţ. Lupta încă are loc în mine! Dar nu am mai scris ficţiune de peste un an şi mereu mă simt anxios şi nu sunt în largul meu când nu scriu, aşa că sper că, în curând, va fi un câştigător.

Jonathan Coe, născut în 1961, la Birmingham, a studiat la Trinity College, Cambridge, luându-şi apoi doctoratul la Warwick University. Primele sale romane, "Femeia întâmplătoare" (1987), "Un strop de dragoste" (1989) şi "Piticii morţii" (1990; Polirom 2006) impun o nouă voce a literaturii britanice contemporane.

Pentru romanul "Ce hăcuială!" (1994; Polirom, 2008) i-a fost decernat John Llewelyn Rhys Prize în Marea Britanie şi Le Prix du Meilleur Livre Etranger în Franţa, iar pentru "Casa somnului" (1997; Polirom, 2001), considerată capodopera sa, Writers' Guild Award şi Prix Medicis Etranger. La Editura Polirom i-au mai apărut volumele "Clubul putregaiurilor" (2004), "Cercul închis" (2006) şi "Ploaia înainte să cadă" (2009).

Interviu de Oana Ghita, oana.ghita@mediafax.ro.