INTERVIU - Legendarul muzician Billy Branch: Jazzul este un imn universal pentru întreaga omenire

Interviul acordat de Billy Branch a fost luat cu ocazia Festivalului“dichis’n’Blues” (2-3 septembrie), organizat în Tulcea de către Asociaţia Culturală “în Exil”.

Rep: Billy, eşti una dintre cele mai importante personalităţi ale Blues-ului contemporan. De ce ai optat pentru acest gen şi nu, de exemplu, pentru Rock, întrucât presupun că alegerea ta are o legătură directă cu trecutul şi cu povestea vieţii tale...

B.B.: Ei bine, am început prin a cânta la muzicuţă. Am învăţat singur să cânt la muzicuţă de pe la vârsta de unsprezece ani dar nu am plănuit niciodată să devin un muzician profesionist până când nu am descoperit Blues-ul. Evident, muzicuţa era unul dintre instrumentele de bază în Chicago Blues iar acesta, fiind singurul cu care eram familiarizat, mi-a permis să îmi croiesc drumul în diversele cluburi din Chicago şi să găsesc suficient curaj şi tărie să rezist pe acele scene. În acea călătorie personală i-am descoperit importanţa, semnificaţia... relevanţa sa socială şi culturală... căci în el se regăseau rădăcinile tuturor formelor de muzică americane, că a reprezentat, fundamental, temelia culturii African-Americane, ce nu a fost niciodată predată şi despre care nu s-a vorbit niciodată, de care nu am avut posibilitatea niciodată să iau cunoştinţă. Abia după ce acumulasem câţiva ani buni de experienţă în trupa lui Willie Dixon – am cântat cu el şase ani – am ajuns să înţeleg cu adevărat importanţa şi forţa acestei muzici.

Rep: Asta a presupus totuşi curaj din partea ta precum şi asumarea unor riscuri. Puteai să alegi o potecă muzicală mult mai comercială...

B.B.: Repet, eram un muzicuţist... nu un chitarist sau un pianist, şi, ca atare, ce opţiuni aveam ca performer la acest instrument decât ceea ce îmi putea oferi Blues-ul din Chicago? Ce vreau să spun e că, dacă eşti muzician, mergi pe un drum riscant indiferent de genul abordat. Ştii că totul este un joc de noroc, dar mai ştii că dacă te adaptezi la el şi îţi perfecţionezi meşteşugul ar trebui să poţi reuşi. Eu mă apropii de muzică cu umilinţă. Când eram tânăr, am petrecut mult timp cu muzicieni mai în vârstă precum Homesick James, Big Walter Horton, marele pianist de Boogie Jimmy Walker... Floyd Jones, Leon Brooks, Good Rockin’ Charles, am stat în preajma lor şi i-am studiat. Nu ştiu dacă îl ştii pe chitaristul Jimmy Johnson, fratele lui Syl Johnson... am cântat anul trecut timp de o săptămână în clubul “Marians” din Berna, Elveţia [Marians Jazzroom – n.r.], cu el şi cu Lurrie Bell ca invitaţi speciali, şi am constatat că între noi este o bună legătură telekinetică. Jimmy Johnson are acum aproape 90 de ani [n. 1928 – n.r.] dar mi-a spus că îşi aminteşte când am apărut prima oară în peisaj la Chicago şi că m-a apreciat pentru faptul că îi respect foarte mult pe ceilalţi muzicieni. Întotdeauna am ascultat, am învăţat şi am luat lucrurile în serios.

Rep: De acord, însă presupun că efervescenţa creativă Bluesy din Chicago te-a influenţat ceva mai profund. Cum ţi-au definit acei ani următorii paşi în carieră?

B.B.: Nu sunt foarte sigur ce răspuns aştepţi de la mine. Până la urmă trebuie să te gândeşti că este o carieră profesională, muzicală, fără mari diferenţe faţă de un muzician de Rock’n’Roll sau de unul de Jazz sau de unul de Country-Western... sau de un cântăreţ român de Folk. Este o formă de artă. Şi trebuie să lupţi ca să dai tot ce ai mai bun în tine. Am fost norocos că m-am întors în Chicago. Nu trebuie să uiţi că m-am născut şi am copilărit în Los Angeles. Am fost norocos că, pe 30 august 1969, s-a întâmplat să particip la un festival care a rămas în istorie ca cel mai important festival de pe Pământ. Erau acolo, în Grant Park, Bo Diddley, Muddy Waters, Koko Taylor, Junior Wells, Buddy Guy, Sleepy John Estes, Big Mama Thornton... Betty Everett care valora cat 40 de legende... Chicago Blues Festival, prima ediţie, 30 august 1969. Nu s-a mai făcut altul decât peste vreo douăzeci de ani [mai exact, în 1984 – n.r.]. Festivalul a fost produs de Willie Dixon şi, în acea zi, a fost prima oară în viaţa mea când am ascultat Blues. Şapte ani mai târziu făceam parte din trupa lui Willie Dixon. Când a aflat despre Carey Bell că are intenţia de a părăsi trupa, Willie Dixon mi-a telefonat - eu încă eram la facultate - pentru a-l înlocui. Am fost foarte, foarte intimidat şi, când ne-am întâlnit, a trebuit să aibă răbdarea să mă încurajeze spunându-mi că am în mine ce-mi trebuie ca să fac faţă.

Rep: A mai fost şi Blues-Revival-ul britanic ce a dat un nou imbold peste Ocean, inclusiv în spaţiul ‘Chicago’. Stones, Yardbirds, Mayall, etc. Ai simţit vreo apropiere sau erau drumuri diferite?

B.B.: Ascultă, eu sunt un cântăreţ de Blues la muzicuţă. Iubesc orice muzică dacă este de bună calitate şi nu mă interesează dacă e clasică, e Reggae, sau este un Rock sau Funk sau o veche piesă Country... dar eu am crescut în epoca Motown ascultând grupuri şi interpreţi precum The Supremes, The Temptations, Marvin Gaye, James Brown... chiar şi niţel Otis Redding. Am ajuns însă, în paralel, în aceeaşi perioadă, să ascult şi The Beatles, şi The Rolling Stones, şi Led Zeppelin, şi pe Jimi Hendrix... deci aceşti factori de influenţă au existat chiar înainte ca eu să devin un bluesman veritabil. Şi am apucat să înţeleg că toţi aceştia, indiferent că erau Led Zeppelin sau Stones, îşi extrăgeau inspiraţia din John Lee Hooker, Muddy Waters, Willie Dixon şi Sonny Boy Williamson. Aşa s-a închis cercul. Apoi am predat Blues-ul în şcoli începând cu anul 1978 peste tot în lume. Blues-ul este cea mai universală muzică dintre toate, cea care, dincolo de barierele de limbă, dincolo de stratificarea socială, dincolo de viaţă sau moarte, sau de etnicitate, generează, fără a avea nevoie de nicio altă explicaţie, o reacţie automată, instantanee, în orice ascultător. Singura muzică dintre toate muzicile de pe întreaga planetă. Este “The One”! Când ritmul simplu al Blues-ului vibrează în tine, deşi cunoşti poate un cântec Folk lituanian, un concert de Bach sau o piesă de Bluegrass din Tennessee, un cântec Metallica sau Led Zeppelin... “Whole Lotta Love”, realizezi că o muzică născută pe câmpurile de bumbac din sudul Statelor Unite datorită oprimării rasiale a devenit acum un imn universal pentru întreaga omenire.

Rep: Cu ani în urmă, am avut posibilitatea să colaborez cu The Holmes Brothers. Părerea lor era simplă, ‘Dumnezeu ne-a hărăzit cu un dar iar noi avem misiunea să îl împărtăşim cu ceilalţi’... religia sau spiritualitatea ţi-au marcat viaţa?

B.B.: În esenţă sunt o persoană credincioasă, cred în Creatorul nostru, cred în existenţa divinităţii şi în faptul că aceasta a creat universul nostru. Cred că nu suntem pe această lume ca rod al întâmplării, însă întrebarea ta se poate aplica oricărei forme de exprimare artistică. Vreau să spun că am convingerea că inclusiv muzicienii sunt mesageri ai iluminării spirituale, în sensul că transmit importanţa dragostei pentru fericirea fiecăruia. De asta se numeşte entertainment şi de asta te duci să asculţi pe cineva cântând. Te simţi mai bine dacă ei te fac să te simţi mai bine fiind buni în ceea ce fac, indiferent că e un violonist de muzică clasică, un chitarist de Mississippi Delta Blues sau mai ştiu eu altceva...

Rep: Rămânem la istorie cu un aparent Blues Revival în anii ’60 (festivalurile de tipul American Folk Blues Festival a cărui primă ediţie a fost în 1962), trend ce a fost pus însă în umbră câţiva ani mai târziu de explozia Soul şi Funk. Spuneai că eşti convins că, împreună cu proiectul tău The Sons of Blues (demarat cu Lurie Bell şi Freddie Dixon), ai contribuit la menţinerea genului pe linia de plutire în anii ’70...

B.B.: Să nu uităm că în anii ’70 existau totuşi Alligator Records [legendarul label al lui Bruce Iglauer – n.r.], Flying Fish Records [fondată în 1974 de Bruce Kaplan – n.r.], Blind Pig Records, Delmark Records. Epoca de Aur a Blues-ului este în anii ’50, căci anii ’60 au aparţinut Rock’n’Roll-ului. M-am uitat pe Internet pe topurile Billboard şi am văzut perioada de tranziţie dintre anii când Muddy Waters şi Little Walter şi Chuck Berry şi Bo Diddley au avut recorduri de vânzări şi cea în care numele lor şi al multora au început să apară din ce în ce mai rar. Era o schimbare dar eu cred că am avut şi noi rolul nostru în ‘Revival’.

Rep: În 1977 ai participat la Berlin Jazz Festival. Ştiai câte ceva despre situaţia din Est şi despre “Cortina de Fier”? De aceea ai compus acea piesă, “Tear Down the Berlin Wall”?

B.B.: Da, eram conştient de ceea ce se întâmpla. Prietenul meu, Lucius Barner, a scris versurile pentru că am simţit nevoia unui manifest. Privind retrospectiv, ceea ce s-a întâmplat atunci poate fi considerat un moment istoric... 15 tineri muzicieni African-Americani cântând pe o scenă imensă la Berlin Jazz Festival în contextul în care Blues-ul nu beneficiase niciodată de o expunere de o asemenea anvergură la un asemenea festival, considerat atunci cel mai mare din Europa. Nu mai ştiu dacă Montreux începuse la vremea aceea [în ’77, festivalul de la Montreux era deja la a 11-a ediţie, cu Etta James, Albert King şi Muddy Waters printre capetele de afiş – n.r.] iar noi eram răspunsul la întrebarea ‘există tineri muzicieni de culoare care să cânte Blues?’ iar noi eram foarte dinamici, fiecare era un artist extrem de capabil şi am fost foarte bine primiţi.

Rep: Cum ai reuşit să te împarţi cu timpul astfel încât să fii prezent pe aproape 200 de discuri înregistrate în diverse studiouri cu bluesmani foarte diferiţi?

B.B.: Sunt mai mult de 200, acum se apropie de 300. Ce să zic, mi-a mers bine. Nu ştiu dacă sunt mai adaptabil ca alţi muzicieni dar eu mă relaxez şi mă simt cu adevărat bine lucrând în studio. Este o artă. Pentru mine, a combina solourile cu acompaniamentul complementar de fundal înseamnă Jazz, o formă de artă, şi nu doar o simplă interpretare la muzicuţă. Foarte mulţi vor doar să fie remarcaţi prin solouri dar nu ştiu cum să susţină o trupă. Eu îmi doresc să o susţin.

Rep: Intraţi în secolul 21, am trăit cu toţii o sumedenie de schimbări şi de crize de toate felurile, asociate cu o evoluţie incredibil de rapidă a tehnologiei. Ce i-ai spune unui copil din generaţia “iPhone/iTunes” apropo de Blues?

B.B.: Nu i-aş spune că trebuie să asculte Blues dar aş încerca să îi explic, aşa cum ar face Willie Dixon, câte ceva despre viaţă... OK, telefonul meu nu funcţionează... [începe să cânte parodiind standardul “Walking Blues” – n.r.] “I woke up this morning, my phone wouldn’t even ring/I couldn’t wait till I had my baby sing...”. Poţi compune o piesă de Blues despre orice fapt din viaţa ta şi eu asta încerc să explic copiilor, că au posibilitatea să compună despre temele lor primite pentru acasă la fel de bine aşa cum pot compune despre găşti de cartier, violuri şi crime. Sau cum ar putea compune piese despre distribuitorii de droguri... am avut copii ce au ajuns să cânte asemenea piese pe scenă. În ce mă priveşte, vreau să înţeleagă cea mai mare parte din muzica pe care o ascultă la radio. Că e Pop sau Rock, provine din Blues, iar ei trebuie să înţeleagă aceasta conexiune. Ştii, nu i-aş impune să asculte ceva anume însă, chiar dacă asculţi fără să ştii un solo de chitară sau o piesă Pop sau Rock şi înţelegi că duce spre Blues, e de bine. Chiar dacă e Michael Jackson sau Beyoncé, dincolo de vorbele multe, când începe soloul de chitară ştii că muzicianul va cânta Blues. Nu există altceva ce ar putea cânta. Nu va cânta ceva tradiţional irlandez sau Segovia, ci va canta Blues.

Rep: Să facem un moment abstracţie că Marcian Petrescu este alături de noi. Ce părere ai despre el, mai ales că l-ai ascultat aseară în concert?

B.B.: Cred că e un bun muzicuţist. Orice muzician de calitate ajunge foarte bun datorită pasiunii. Faci ceea ce faci pentru că eşti bun, pentru că muzica te ţine ostatic şi crezi în ea... şi nu pentru că ai putea deveni unul dintr-un milion care să se îmbogăţească de pe urma ei. În cazul meu, după ce am descoperit frumuseţea şi bogăţia spirituală a Blues-ului, am simţit că fiecare trebuie să afle la rândul său acest lucru. Eu nu am ştiut până la varsta de 17 ani dar odată ce am început să realizez şi să experimentez prin a cânta şi înregistra împreună cu cei mai buni am simţit că trebuie să împărtăşesc asta celor din jur.

Rep: În opinia ta este acceptabil să îl ascultăm pe Marcian cântând Blues în limba română? Ştiu că, în momentul în care compune, el visează ca textele sale să fie uşor accesibile publicului de la noi dar opinia puriştilor e alta...

B.B.: Sigur. Atâta vreme cât eşti capabil să faci bine un lucru nu există frontiere. Nu există limite în artă. [Se adresează direct lui Marcian – n.r.] Ceea ce am auzit că faci sună plăcut în ureche şi pare a avea relevanţă şi sens pentru ascultător. Aşa cum spuneam deja, mi se pare uluitor că de pe câmpurile cu bumbac din Mississippi această muzică şi-a croit calea spre sufletele, în mâinile şi în gurile oamenilor din întreaga lume. Oh man, you do what you feel, just do it well!

Citeşte şi: INTERVIU Marius Giura, directorul Festivalului Gărâna Jazz: "E o stare de festival, se creează magie" - VIDEO

Citeşte şi: Gărâna Jazz Festival, la 20 de ani de jazz open-air: Cinci zile de muzică live în vârf de munte

Citeşte şi: Festivalul Jazz in the Park a început la Cluj. Basistul trupei lui Santana:"E minunat în România" - FOTO

Citeşte şi: Brunchaholic: Party în papuci cu beat-uri tropicale, armonii eclectice şi o doză de jazz extravaganza - VIDEO