INTERVIU: Mihaela Michailov - Mă preocupă teatrul ce pune în discuţie sistemul de educaţie din România

Mihaela Michailov vorbeşte, în interviul acordat MEDIAFAX, despre activitatea sa profesională, despre modul în care colaborează cu regizorii care pun în scenă textele sale, dar şi despre cât este de important ca, la teatru, să meargă copiii de la vârste fragede, pentru că a urmări un spectacol reprezintă o experienţă senzorială şi afectivă foarte importantă pentru cei mici.

Michailov consideră că teatrul "oferă intrări şi ieşiri din medii foarte diferite", care "lărgesc orizontul empatic".

"Teatrul are şi valenţa asta de laborator, într-un fel uman, care te pregăteşte pentru un tip de experienţă", spune Mihaela Michailov.

Totodată, Mihaela Michailov povesteşte în interviu despre experienţa sa ca selecţioner unic la Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara, dar şi despre spectacolul său "Amintiri din epoca de şcoală", care a fost prezentat la ediţia din acest an a evenimentului, desfăşurat în perioada 15 - 22 aprilie.

În interviul acordat agenţiei MEDIAFAX, Mihaela Michailov face referire şi la proiectele sale viitoare, la spectacolele prezentate anul acesta la Festivalul Dramaturgiei Româneşti, dar şi la problemele cu care se confruntă copiii şi adolescenţii din prezent.

Prezentăm interviul acordat de Mihaela Michailov agenţiei MEDIAFAX:

Reporter: În urmă cu câţiva ani, aţi fost selecţioner unic la Festivalul Dramaturgiei Româneşti (FDR). Care sunt criteriile de bază în urma cărora se aleg spectacolele care participă la un asemenea festival?

Mihaela Michailov: Eu mi-am propus foarte mult să existe clar o direcţie legată de textul contemporan, deci textul autorilor care scriu în acest moment şi sunt jucaţi în acest moment, şi pentru că mi s-a părut important că Festivalul de la Timişoara este unul dintre foarte rarele contexte în care ai şansa să vezi spectacole pe texte româneşti contemporane, pe textele unor autori care sunt jucaţi în acest moment şi atunci mi s-a părut relevant să existe un accent şi o direcţie foarte clar axată pe tot ceea ce înseamnă scriitura actuală. Ce am încercat iarăşi în anii în care am fost (selecţioner, n.r.), mi-am dorit foarte mult ca, după fiecare spectacol, să avem întâlniri, să avem dezbateri cu creatorii spectacolelor, am încercat şi am reuşit să aducem şi spectacole care n-aveau în prim-plan actori profesionişti. Am adus, de exemplu, un spectacol făcut de Bogdan Georgescu la Penitenciarul din Craiova şi a fost o experienţă foarte interesantă. Am adus, iarăşi, un spectacol despre situaţia persoanelor evacuate, jucat chiar de către femeile care erau evacuate. Am încercat puţin să lărgim sfera, şi de text contemporan, dar şi de scriitură, şi de spectacol pe un text contemporan, în ideea că este foarte important să avem mai multe tipuri de demersuri care au în centru textul contemporan. Cred că este foarte important că acest festival există, pentru că, aşa cum spuneam, e un imbold pentru oamenii care scriu şi pentru oamenii care, să zicem, sunt puţin demoralizaţi că nu au foarte multe contexte în care să fie văzuţi şi, iată, pentru un dramaturg, să ştii că la un moment dat un text de-al tău poate să fie făcut, poate să fie jucat, poate să fie vizibil e, totuşi, un lucru important şi de asta cred că e bine că acest festival există, că rezistă, că şi-a asumat o direcţie foarte, foarte clară şi că, de fapt, are în spate - pentru că, iarăşi un lucru care mie mi se pare important, e un festival care, în acelaşi timp, are şi o platformă de cercetare. Aducând în prim-plan texte româneşti, despre realităţile româneşti, practic îţi propui şi ai în spate şi un anumit demers de cercetare asupra lumii în care trăim astăzi, prin teatru.

Reporter: Aşa cum spuneaţi, FDR abordează dramatugia românească, prin spectacole care aduc în prim-plan problemele societăţii. La ediţia din acest an, a fost vreo temă, vreo problemă cu care se confruntă societatea actuală care nu s-a regăsit în festival?

Mihaela Michailov: Nu, nu pot să spun lucrul acesta. Mi s-a părut interesant că a existat această supratemă - îmbătrânirea - şi că a existat acest proiect "The Art of Ageing" şi mi se pare important că a fost, dar, în rest, nu. Cred că sunt texte diferite, sunt scriituri diferite, sunt spectacole diferite şi, până la urmă, e foarte important că poţi să vezi mai multe construcţii, mai multe conţinuturi, mai multe tipuri de interese pentru diverse teme, dar mie mi se pare că sunt lucruri care, până la urmă, fiecare pune o lupă pe realitatea românească, într-o formă sau alta şi cu temele pe care această realitate le are.

Reporter: Multe dintre textele pe care le-aţi scris dumneavoastră reflectă problemele cu care s-a confruntat sau se confruntă societatea românească. Multe dintre ele abordează problemele copiilor şi adolescenţilor. De unde a pornit această "pasiune" de a explora problemele acestor categorii?

Mihaela Michailov: Pe mine, cumva, mă interesează foarte mult acest teatru pentru copii şi adolescenţi, dar mă interesează într-o zonă în care să fie mai puţin direcţionat spre basmele clasice - ele sunt extraordinare şi e foarte bine să existe -, dar mă interesează un teatru pentru copii şi adolescenţi cu problematici mai acut actuale, cu problematici mai fierbinţi, care să pună în discuţie sistemul de educaţie din România, valorile şcolilor în care trăim, felul în care am putea să schimbăm această structură a educaţiei din România. E un interes pe care încerc să îl dezvolt şi să-l menţin viu. Am lucrat cu Radu Apostol - cu care am lucrat şi acest spectacol, "Amintiri din epoca de şcoală" - un alt spectacol la care noi ţinem foarte mult, "Familia Offline", pe tema copiilor care rămân singuri acasă şi au părinţii plecaţi în străinătate, în care joacă chiar copii şi doi actori. Da, cum aţi zis, mă interesează foarte mult să vorbesc despre problemele actuale, uneori, dure, uneori, incomode, ale copilăriei şi adolescenţei. Şi pentru că, într-un fel, cred foarte mult că teatrul de mâine e teatrul acestor adolescenţi, care, astăzi, dacă se obişnuiesc şi se regăsesc în anumite spectacole, poate, cine ştie, o să vină şi mâine.

Reporter: Dar vin copiii şi adolescenţii la astfel de spectacole?

Mihaela Michailov: Da, la spectacolele noastre, noi încercăm, de fiecare dată, să aducem, facem foarte multe eforturi să vină copii şi adolescenţi. Jucăm spectacolele noastre, de exemplu, şi "Amintiri din epoca de şcoală" e un spectacol care s-a jucat în şcoli din Bucureşti, se va juca şi într-o facultate. Ne dorim foarte mult, tocmai pentru că asta e tematica şi asta e problematica, să avem o relaţie foarte directă cu lumea copiilor şi adolescenţilor şi să îi chemăm la teatru. Şi, de fiecare dată, avem discuţii cu ei, după spectacol, care sunt foarte interesante şi ne pun întrebări, uneori problematice, neaşteptate şi e important să avem aceste discuţii cu ei să îi vedem cum se raportează la realitatea pe care o văd.

Reporter: De la ce vârstă consideraţi dumneavoastră că un copil ar trebui să meargă la teatru şi cum ar trebui părintele să-l convingă - dacă este cazul - să meargă să stea o oră pe un scaun în loc să se joace, în parc, de-a v-aţi ascunselea?

Mihaela Michailov: Ştiţi că, de multă vreme, există companii şi teatre foarte importante în lume care fac spectacole pentru copii între 0 şi 3 ani, pentru că se consideră că, în momentul în care expui copilul unor experienţe, chiar dacă nu înţelege tot, chiar dacă înţelege doar anumite lucruri - deşi eu cred foarte mult în capacitatea de înţelegere, extrem de extinsă a copiilor -, e o experienţă senzorială şi afectivă foarte importantă pentru copii. Aşa că nu cred că există o anumită vârstă. La noi, din păcate, nu sunt aceste spectacole. Vorbeam la un moment dat cu cineva din Irlanda, care lucrează la spectacole de dans, deci coregrafii pentru copii între 2 şi 5 ani, şi-mi spunea cât de greu e de fapt. Pentru un copil care vine la 2 ani şi jumătate să vadă un spectacol de dans e foarte important ce tip de senzaţie, ce tip de experienţe îi creezi. Deci, eu cred că e bine să existe o plajă foarte largă de spectacole pentru foarte multe vârste. Sigur că, pentru un părinte, cred că e dificil uneori să-şi convingă copilul să renunţe la o tabletă şi să vină, dar cred că e cumva şi misiunea artiştilor să se apropie de aceşti copii, să meargă în şcoli, să meargă în grădiniţe şi să-i convingă că, într-un fel, merită să-i vadă.

Reporter: Credeţi că cei care merg la teatru de la vârste fragede capătă o sensibilitate aparte faţă de cei care, poate, nu au posibilitatea aceasta?

Mihaela Michailov: Eu cred că e vorba şi de sensibilitate, e vorba şi de creativitate, e vorba şi de lărgirea, până la urmă, a orizontului de experienţă, pentru că asta cred că îţi oferă. Dacă teatrul reuşeşte să-ţi ofere ceva, îţi oferă intrări şi ieşiri din medii foarte diferite, care îţi lărgesc cumva orizontul empatic, te ajută să înţelegi, poate, mai multe lucruri, te pregătesc pentru anumite experienţe. Teatrul are şi valenţa asta de laborator, într-un fel uman, care te pregăteşte pentru un tip de experienţă. Deci, cred că sunt foarte multe avantaje pe care le poate avea un copil, dacă merge la vârste foarte mici la acest tip de experienţă, la acest tip de întâlnire. Până la urmă, cred că cel mai important lucru este această experienţă pe care copilul o are. El vine, să zicem, să vadă o poveste, ştie povestea, uneori, ideea e ce îi oferi tu ca teatru, că povestea el, cumva, o cunoaşte, în ce tip de experienţă îl asimilezi, în ce tip de experienţă îl tragi alături de tine. Cred că asta e foarte, foarte important. Trăim lângă copii care au foarte multe experienţe vizuale şi auditive şi atunci teatrul vine cu această directeţe a experienţei, cu un om viu care vine în faţa ta şi cântă, dansează, îţi spune o poveste. Atunci, cred că trebuie accentul pe această capacitate de interrelaţionare vie, directă, prezentă, acută, trebuie mizat foarte, foarte mult. Eu m-am bucurat foarte mult că la noi (la spectacolul "Amintiri din epoca de şcoală" de la Festivalul Dramaturgiei Româneşti, n.r.) au venit foarte mulţi adolescenţi, pentru că, repet, cred că asta e singura şansă a teatrului, de fapt, să existe: să-şi creeze permanent publicuri noi şi să iasă puţin dintr-un turn de fildeş şi să pătrundă în medii foarte diferite şi să le convingă că e important să vină într-o sală de teatru sau să meargă el în mijlocul celor care, poate, nu reuşesc să ajungă.

Reporter: Teatrul, până la urmă, nu se face doar în sălile clasice, au apărut, în ultima perioadă, foarte multe teatre independente. Credeţi că şi-au format, până în momentul de faţă, un public al lor?

Mihaela Michailov: Eu cred că da. Sigur că obişnuinţa poate te face să intri mai mult - spun pentru publicul clasic, conservator, acest public e mai mult provocat să intre în sala Teatrului Naţional, dar cred că sălile acestea independente îşi au rolul lor. Eu cel puţin văd şi în Bucureşti şi în alte spaţii în care merg din ce în ce mai multă lume. Sunt oameni care vin şi care au clar direcţia pe care merg şi ştiu la ce vin când merg să vadă un spectacol într-un spaţiu independent. E important ca ele să existe. Ce cred însă... e important să existe şi spectacole gândite special pentru zona asta şi pentru tipul ăsta de interacţiune. Cumva, eu sunt puţin sceptică în momentul în care văd într-o zonă independentă, underground, ceva ce aş putea vedea în sala oricărui teatru. Cred că în astfel de spaţii e nevoie de o gândire teatrală, direcţionată, concentrată, construită, pentru aceste spaţii.

Reporter: Vorbeaţi mai devreme despre povestea pe care, poate, copiii o ştiu când merg la teatru. M-am întrebat mereu cum e mai bine să meargă la teatru, atât adulţii, cât şi copiii: să nu cunoască subiectul sau să se ducă pregătiţi?

Mihaela Michailov: Eu cred că e important să ştii la ce mergi. Şi pentru un copil e important să fie puţin pregătit pentru această experienţă, care e o experienţă cu valenţele ei, într-un fel cu tiparele şi coordonatele ei. Cred că e important să ştii la ce mergi şi să fii puţin informat, pentru că, într-un fel, tu faci alegerea şi atunci e bine să ştii ce tip de alegere faci. În acelaşi timp, cred că e bine să fii cât mai deschis, adică să încerci să vezi în zone cât mai diferite ce se întâmplă, pentru că, până la urmă, doar expunându-te unor experienţe teatrale diferite poţi să vezi exact ce e pentru tine, ce vrei să descoperi, ce vrei să redescoperi permanent şi tot aşa.

Reporter: În spectacolul prezentat la Festivalul Dramaturgiei Româneşti vorbiţi despre sistemul educaţional care e un pic defectuos, în momentul de faţă. Aţi observat la spectacolele de până acum prezenţa în sală a vreunui politician?

Mihaela Michailov: Noi jucăm spectacolul din luna octombrie şi până acum nu au fost prezenţi. Am avut însă alte spectacole unde nu neapărat politicieni, dar au fost oameni care sunt activi în sfera publică. De exemplu, am făcut un spectacol despre evenimentele din 13-15 iunie '90, Mineriada, şi au fost reprezentanţi ai Asociaţiei 21 Decembrie, fostul preşedinte al televiziunii Răzvan Theodorescu. Iarăşi, la un alt spectacol, "Copii răi", care e pe tema violenţei în şcoală, au fost prezenţi oameni de la Ministerul Educaţiei. Eu îmi doresc şi încercăm de fiecare dată să invităm cât mai mulţi oameni. Dacă e ceva ce putem face, atunci putem să provocăm nişte decizii pe care să le luăm împreună, dar, uneori, e destul de complicat.

Reporter: Deşi acest spectacol este unul care tratează o temă destul de tristă a societăţii, este un spectacol care stârneşte râsul, de aceea mă gândeam că politicienii ar fi putut înţelege mai bine ce se întâmplă în şcolile din România.

Mihaela Michailov: Da, noi ne-am dorit foarte mult să nu fie un spectacol dark aşa, să fie un spectacol în care să îţi aduci aminte şi să rememorezi, în acelaşi timp, într-un spirit ludic, pentru că tipul acesta de râs, într-un fel, te şi distanţează, dar te şi face să te gândeşti mai mult la anumite lucruri. Deci, cumva, ne-am dorit să mergem în zona asta de bucurie a rememorării, chiar dacă amintirile, uneori, nu sunt foarte plăcute, dar starea pe care o ai - şi starea e construită de spectacol - să fie una care te distanţează puţin de ceea ce, poate, la un moment dat, ai trăit.

Reporter: Vorbiţi de fiecare dată la plural. Vă implicaţi în toate spectacolele care se fac după textele scrise de dumneavoastră? Participaţi la repetiţii de la început?

Mihaela Michailov: Da, da. De exemplu, foarte multe dintre texte se scriu... Şi aici (în spectacolul "Amintiri din epoca de şcoală", n.r), multe dintre fragmente au fost adăugate pe măsură ce se repeta. Unul dintre monoloage chiar a fost scris într-o fază de lucru. La alte fragmente am renunţat. E, cumva, un proces de lucru colaborativ şi prefer tipul acesta de lucru, colaborativ şi în echipă, şi faptul că un text se transformă foarte mult pe măsură ce participi la facerea lui.

Reporter: Cum se creează această legătură: dumneavoastră mergeţi la regizor sau regizorul vă caută pe dumneavoastră?

Mihaela Michailov: Depinde. Acum au fost nişte proiecte care au apărut. De exemplu, cu Radu Apostol, cu "Familia Offline", ne-am gândit în 2007, cercetam această temă a copiilor care rămân fără părinţi şi am început să lucrăm împreună la text. Eu îi mai trimiteam, el îmi dădea de fiecare dată câte un feedback. Cu un alt text de-al meu, "Profu' de religie", care se joacă la Teatrul Naţional din Craiova, a venit invitaţia de la regizorul Bobi Pricop - el mi-a zis că ar vrea să lucreze la Craiova şi dacă aş vrea să lucrez cu el şi să ne gândim împreună la un text, dar, tot aşa, pe măsură ce era scris, trimiteam, el îmi dădea un feedback.

Reporter: Este importantă această colaborare între regizor şi dramaturg?

M. M.: Pentru mine, e foarte importantă, pentru că textele s-au modificat foarte mult şi eu cred foarte mult că, până la urmă, textul de teatru e un material foarte viu şi e o ţesătură foarte activă care se modelează şi se remodelează în contactul direct cu actorii, cu regizorul, cu feedback-ul lor. Pentru mine e un tip de lucru. Alţii poate preferă să definitiveze tot textul şi, ulterior, să-l trimită unui regizor. Cumva, eu am lucrat, de fiecare dată sau în ultimii ani, în acest sistem colaborativ de lucru.

Reporter: În 2006, aţi câştigat premiul UNITER pentru cea mai bună piesă ("Complexul România", n.r.). Cât de util este un asemenea premiu, vă ajută la ceva, aparte de satisfacţia personală?

Mihaela Michailov: Trebuie să fim oneşti: un premiu nu-ţi schimbă viaţa, dar e important. Pe mine, de exemplu, m-a ajutat, pentru că acea piesă, "Complexul România", a putut să fie făcută la Teatrul Naţional din Bucureşti. Am cunoscut-o atunci mai aprofundat şi am lucrat ulterior cu Alexandra Badea, deci a fost, pentru mine, foarte importantă. Ar fi aiurea să spun că nu a însemnat. M-a ajutat într-un anume fel. Tot aşa, m-a ajutat foarte mult să lucrez foarte mult post-text. După ce textul a fost premiat, a fost publicat, practic, textul nostru de spectacol nu a coincis cu textul din cărticică.

Reporter: Dacă ar fi să sfătuiţi o persoană cu o condiţie financiară modestă - care, să spunem, ar avea bani să meargă la teatru o dată la câteva luni -, ce spectacol i-aţi recomanda să vadă în această perioadă?

Mihaela Michailov: E foarte greu să dau un răspuns, pentru că depinde de foarte multe, ar trebui să ştiu, totuşi, cine e persoana respectivă. Sigur că mi-aţi dat anumite date, dar e important să mai ştiu: dacă e o persoană care a mai mers, dacă e o persoană care îşi doreşte să vadă ceva - dacă e o persoană care îşi doreşte să vadă comedie, ghidajul e într-un anume fel. Cred că e extrem de important să ştii pentru cine ce recomanzi. (...) Mi-e greu să spun un spectacol anume. Unui tânăr, de exemplu, i-aş recomanda să vadă spectacolul lui Florin Piersic Jr. "Freak Show", care e un spectacol pe textul lui, jucat de el, făcut de el, regizat de el şi care e un spectacol, după mine, extrem de important pentru capacitatea unui actor de a spune mai multe poveşti folosind mijloace minimale. Deci, dacă vrei, e întoarcerea asta la actorul-povestitor, actorul care, prin capacitatea lui narativă, reuşeşte să te ducă în foarte multe lumi. E un spectacol care mie îmi place foarte mult şi cred că unui tânăr i l-aş recomanda şi cred că n-aş greşi recomandarea. Dacă s-ar mai fi jucat în momentul ăsta, aş fi zis "De ce fierbe copilul în mămăligă", un spectacol al lui Radu Afrim, de la Teatrul Odeon. Le-aş fi recomandat oamenilor să meargă acolo, pentru că era un spectacol foarte, foarte puternic şi foarte bine făcut.

Reporter: Dumneavoastră la ce lucraţi în acest moment?

Mihaela Michailov: Eu acum lucrez, împreună cu Radu Apostol, la un spectacol despre drepturile copilului. Proiectul se numeşte "Teatrul Drepturilor Copilului". Cumva, ne interesează foarte mult să vorbim despre situaţia asta a drepturilor copilului. Şi iarăşi lucrez la un text despre o istorie a protestelor în România. E un proiect colectiv, e un proiect de echipă, în care practic ne documentăm şi scriem mai multe persoane în acest proiect. Cam astea sunt proiectele la care lucrez.

Reporter: Ştiţi data la care vor fi gata aceste spectacole?

Mihaela Michailov: Spectacolul cu drepturile copilului va fi gata la începutul lunii iulie. E un proiect pe care trebuie să-l terminăm atunci. Iar celălalt spectacol va fi gata la sfârşitul lunii septembrie.

Mihaela Michailov, născută pe 26 iulie 1977, în Ploieşti, este critic de teatru şi dans şi dramaturg. A absolvit Facultatea de Litere la Universitatea din Bucureşti, în 2000, studii aprofundate în domeniul literaturii comparate, în 2001, şi un master de scriere dramatică la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, în 2008. În 2006, a câştigat premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului, "Complexul România", montată la Teatrul Naţional din Bucureşti de regizoarea Alexandra Badea. A făcut parte din mai multe jurii naţionale şi internaţionale de teatru şi dans şi a colaborat cu regizori precum Bobi Pricop, Radu Nica, David Schwartz, Alexandru Mihăescu, Radu Apostol. Printre textele scrise de Mihaela Michailov se numără "Copii răi", "Familia Offline", "Amintiri din epoca de şcoală", "Capete înfierbântate", "Complexul România", "Profu' de religie", "Cum traversează Barbie criza mondială".