INTERVIU: Mircea Vasilescu despre plecarea de la "Dilema veche", viitorul revistei şi al lui

Agenţia de presă Mediafax a stat de vorbă cu Mircea Vasilescu despre motivele plecării, formula revistei şi modul cum a evoluat „Dilema” în anii cât el a condus-o, precum şi perspectivele publicaţiei.

Redăm integral interviul realizat de MEDIAFAX cu Mircea Vasilescu:

Reporter: 17 ani la acelaşi titlu e mult. Cum a fost?

Mircea Vasilescu: Nici prin cap nu mi-ar fi trecut vreodată să fiu redactor-şef în altă parte şi nici acum nu mi-ar trece prin cap. Nu ştiam meseria de redactor-şef în 1998, evident, am învăţat-o din mers. Am avut două treburi de făcut de atunci până acum, partea editorială, unde e o plăcere să lucrezi cu oamenii din redacţie, şi povestea asta de management şi de organizare, care s-a amplificat pe măsură ce a trecut timpul şi mai ales, evident, după ce am ajuns într-un trust de presă (Adevărul – n.r.).

R: Aţi spus că plecaţi fiindcă doriţi să faceţi mai puţin management şi să vă concentraţi pe cariera universitară. Care a fost cel mai dificil clenci managerial pe care l-aţi avut în cei 17 ani?

M. V.: Mă oftică – ăsta-i termenul, nu găsesc altul – situaţia foarte proastă a distribuţiei de presă. Asta-i o luptă pe care România a pierdut-o, după părerea mea. Se străduiesc oamenii, care cum pot, să facă un ziar, o revistă, o gazetă şi constaţi că ea nu poate să ajungă unde ai dori. A fost un veşnic chin să facem noi abonamente, în timp ce lumea spunea: „Nu facem abonamente, că poşta ni le aduce târziu” sau „le pierde”... Am tot primit mesaje din toate colţurile ţării, de la oameni care spuneau: „Păi, la noi, la chioşcul din centru sunt două «Dileme», deşi sunt zece doritori.”

R: Dar ştiţi că ăsta-i un răspuns uşor, fără nume sau detalii spectaculoase.

M. V.: Ca să intru la obiect, trecerea asta de la Fundaţia Culturală Română, care ne edita iniţial, la un trust de presă („Adevărul” - n.r.) a însemnat o echilibristică între ceea ce trebuie să fie gazeta, ca să-şi păstreze spiritul, şi mizele, scopurile comerciale ale unui trust de presă. Care-s legitime. Cum să faci „Dilema” un produs rentabil şi autonom? Am făcut-o. „Dilema” a ieşit pe profit vreme de câţiva ani. Să nu înţeleagă cineva că s-a îmbogăţit vreun patron din banii aduşi de „Dilema” că nu e cazul. Dar a făcut profit.

R: Dacă e să dăm nişte cifre, „Dilema veche” vinde în prezent 6.000 de exemplare de hârtie, după ce multă vreme a vândut în jur de 9.000, iar la ediţia online s-au abonat câteva mii de cititori de-a lungul timpului. Majoritatea publicaţiilor au pierdut, pe criză, între 50 şi 80% din tirajul tipărit vândut. La o publicaţie de factura asta, e remarcabil dacă reuşeşti să nu pierzi sau să nu pierzi mult.

M. V.: Da, asta e ceea ce am reuşit. Asta ne-a spus Dinu Patriciu, atunci când ne-a preluat. S-a întâlnit cu redacţia şi l-am întrebat: „Ce vreţi să faceţi cu «Dilema»? Faceţi afaceri la nivel mare. La ce vă foloseşte o gazetă ca asta? S-ar putea să pierdeţi bani cu ea”, i-a spus domnul Pleşu. La care el a răspuns: „Nu mă interesează să câştig bani dintr-o revistă de asta, mă interesează să stea pe picioarele ei, ca să apară şi mâine.”

R: Prin 2006-2007, anii în care Dinu Patriciu lua „Dilema”, SorinOvidiu Vîntu spunea că Dinu Patriciu a fost foarte deştept, fiindcă a cumpărat societatea civilă. E drept, e greu de spus că aşa ceva s-a văzut în sumarul „Dilemei”.

M. V.: No comment. Ce să spun la o prostie ca asta? Dinu Patriciu n-a cumpărat societatea civilă, după cum s-a dovedit între timp.

R: Dinu Patriciu a avut o fundaţie cu buget mare şi acorda la un moment dat premii pentru proiecte educaţionale. E drept că nu au existat obiecţii în privinţa proiectelor pe care le-a susţinut.

M. V.: S-a ales praful, din păcate, de Fundaţia „Dinu Patriciu”, ca şi de alte proiecte ale lui.

R: De acord, dar vorbind de clenciuri manageriale, Dinu Patriciu nu a avut nimic de comentat în privinţa politicii editoriale a „Dilemei”, în anii respectivi?

M. V.: Astea-s poveşti pe care le-am auzit de multe ori şi presupuneri... Cultura română e mică şi zglobie şi la noi funcţionează presupunerile, arrière-pensées, cum zic francezii (gânduri ascunse, motivele reale, nerostite, ale faptelor – n.r.)... Îmi pare rău că dezamăgesc, n-am nicio ştire senzaţională pe tema asta. Eu, ca redactor-şef, am stat de vorbă cu Dinu Patriciu de vreo trei-patru ori în câţiva ani pe teme de tot felul. Nu s-a amestecat niciodată în politica editorială a revistei.

R: Sumarul „Dilemei” e o medie aritmetică a mai tuturor orientărilor ideologice, părerilor sau ideilor inteligente care circulă la un moment dat. Ideea de revistă îi aparţine lui Andrei Pleşu?

M. V.: Într-adevăr, spiritul sau “programul” revistei a fost să oferim spaţiu opiniilor diferite. Să ne amintim că în 1993, presa era împărţită clar în două, pro şi anti-FSN. Şi acum este divizată, dar nu ca atunci. Totul devenise previzibil şi o luptă pe baricade. Domnul Pleşu a avut această idee, să deschidem paginile unei gazete pentru o confruntare de idei. În restul presei, nu exista această confruntare, ci fiecare o ţinea pe-a lui. Erau discursuri paralele.

R: A existat vreodată vreun model de gazetă culturală pentru „Dilema”? Fiindcă ideea de pornire pare foarte autohtonă, or ideile foarte autohtone nu prea au succes în media din România, nasc mai degrabă ciudăţenii şi eşecuri.

M. V.: În structura noastră nu am avut un model, e invenţia domnului Pleşu. Pe de altă parte, sigur că n-am apărut aşa, din neant. Modelul e tot ce înseamnă presa culturală de calitate, şi când zic culturală nu mă refer numai la cea românească şi nu numai la cea predominant literară – fiindcă la noi cam asta e presa culturală, predominant literară. Tot Andrei Pleşu ne spunea la început că despre orice subiect, oricât de complicat în aparenţă, se poate scrie simplu şi clar. Sigur, pentru un public educat, cultivat, dar nu specialist. Astfel încât la noi au colaborat universitari, cercetători, dar şi vedete, cântăreţi, prezentatori ca Andreea Esca, jurnalişti de toate felurile. Şi noi ne-am străduit întotdeauna să le solicităm tuturor să iasă din limbajul tehnic al specializării lor. Au scris la noi psihologi, sociologi, antropologi, fizicieni, tot felul de oameni, despre subiecte din sfera lor, dar nu în limbajul lor tehnic, ci ieşind de acolo. Un alt lucru simplu pe care domnul Pleşu ni-l tot spunea, în anii când era efectiv director al revistei, era să nu cădem victimă ideologiilor şi mizelor ideologice imediate, ci să încercăm să privim lucrurile mai de sus, de deasupra. Una peste alta, e cam românească povestea asta cu „Dilema”.

R: În 1993, la lansarea „Dilemei”, pe piaţă existau, şi erau influente, „România literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul”, „22” şi multe alte titluri. Acum, deşi unele din aceste titluri supravieţuiesc, „Dilema” e mai singură.

M. V.: Toate revistele pe care le-aţi numit şi altele care existau la vremea respectivă au, după părerea mea, o altă accepţie a termenului „cultură” decât o are „Dilema”. Ele sunt predominant literare (mai puţin 22, desigur), chiar dacă se ocupă şi cu alte domenii ale artei, dar au o accepţie restrânsă a culturii, sensul tare al termenului. Într-o astfel de revistă, găsim proză, poezie, critică, cronică de artă, de muzică... La noi, accepţia termenului „cultură” a fost mai largă. În primul rând, prin dosarele tematice pe care le făceam noi, care ne-au şi individualizat. Am vorbit despre comportamente, mentalităţi, atitudini, şi aşa-zisa cultură populară, şi subculturile, şi altele. La început eram acuzaţi de frivolitate, ni se spunea că asta nu-i cultură, ce facem noi. Mi-aduc aminte că am făcut două dosare despre înjurătură. Cum să nu fie cultură? În sensul nostru, da, este. De ce am făcut două dosare? Pentru că am vrut să facem unul şi am avut un material prea bogat, nu încăpea într-un număr de revistă. Erau atâtea lucruri de spus, antropologic, sociologic, lingvistic, despre înjurătură... În baza de date de pe site-ul nostru, fiindcă acolo m-am apucat să număr, se adunaseră la un moment dat aproape 2.000 de oameni care au scris, măcar odată, în „Dilema”. Foarte diferiţi, de la Andreea Esca şi cîntăreţi pop, până la filozofi şi doctori în ştiinţe.

R: Succesul din momentul de faţă al „Dilemei” înseamnă, ca şi în cazul majorităţii titlurilor care mai apar pe hârtie, faptul că revista e veşnic periclitată, deşi nu şi-a dat duhul. Tirajul ei a scăzut în ultimii ani fără să se prăbuşească, ca în majoritatea cazurilor. Ce şanse de supravieţuire are în viitor?

M. V.: Îi dau şanse. Ştim că e o problemă foarte mare cu presa în general, în lume, sunt modificări rapide, imprevizibile, uneori ciudate. „Dilema” are şanse dacă îşi va menţine deschiderea către lume. Fiindcă noi am mai reuşit ceva, n-am fost o revistă strict cantonată în chestiunile româneşti şi în actualitatea pe care alţii o învârt pe toate părţile – şi e bine că o fac, fiindcă asta e treaba lor. Noi ne-am deschis un pic şi către Europa, şi către lume. Făceam dosare despre Europa şi despre NATO prin '94-'95, când nu era deloc clar dacă o s-o luăm în direcţia aia sau nu. Şansele „Dilemei” în următorii ani ţin de bunul management al acestui obiect atipic, care nu se înscrie în nicio categorie de manual. Dar tocmai asta îi poate acorda şanse, faptul că e altceva decât se găseşte de regulă în peisaj. Ce pot să vă spun despre viitor e că se va face un nou site, adus la tehnologia de azi, şi acolo va exista locul de trecere. Pentru revista tipărită, vestea bună e că „Dilema” a scăzut mai puţin decât restul presei. Aici rămâne de văzut, dacă tinerii conectaţi tot timpul la computer vor mai face un drum la chioşcul de ziare, va merge bine şi în direcţia asta. Dar asta rămâne de văzut.

R: V-aţi cumpărat de multe ori de la chioşc „Dilema”, în ultimii ani, atunci când nu ajungeaţi la redacţie?

M. V.: Da, sigur că da. Aici trebuie să învăţăm de la marii maeştri, de pildă de la Radu Cosaşu, care a lucrat ani întregi la „Dilema” şi în tot acest timp el îşi cumpăra revista, deşi evident că o găsea la redacţie. Dar o cumpăra săptămână de săptămână fiindcă i se părea că aşa e normal. Nu-i frumos?

R: Mai ales la 2.000 de colaboratori, asta ar fi o creştere de tiraj de 25%.

M. V.: Exact.

R: Cititorul de publicaţii tipărite e de regulă mai matur decât cititorul online. Cine mai cumpără „Dilema” de hârtie?

M. V.: Foarte mulţi dintre cititori ne spun că „Dilema” e o revistă de tabiet, de relaxare vie, de citit la cafea. Noi apărem joia, mulţi cititori ne-au spus de-a lungul timpului că de joi până duminică au de citit câte ceva în fiecare zi, după un anumit tabiet sau tipic. E un tip de public mai aşezat, cu anumite obiceiuri, eventual mai vechiuţe şi mai cumsecade. Să vedem cât va ţine, eu cred că o revistă ca „Dilema” are mai multe şanse decât un cotidian să rămână pe hârtie sub o formă sau alta.

R: Dacă tot am vorbit de succes şi cât de relativ e el în presa românească în aceşti ani, spuneţi-ne unde sunt banii „Dilemei”. Revista are venituri şi din alte surse decât tirajul tipărit sau abonamentele de Internet.

M. V.: Când a apărut moda distribuirii de cărţi, CD-uri, DVD-uri împreună cu ziarele, evident că am intrat şi noi în această horă. Unele lucruri au mers foarte bine. Prima colecţie lansată, filmele lui Chaplin, a vândut cam 40-50 de mii de exemplare pe număr. Era în 2010, erau încă vremuri bune. Asta a fost o metodă. Şi a mai fost un lucru care a fost ideea mea, şi ţin la ea, un festival, din 2011. Festivalul „Dilema veche” de la Albă Iulia, care merge din ce în ce mai bine. A ieşit bine şi pentru că ne-am înţeles foarte bine cu autorităţile locale de acolo.

R: Viitorul „Dilemei” ne aduce la SSever Voinescu noul redactor-şef al revistei. Sever Voinescu a ieşit din politică de câţiva ani, dar e un intelectual cu o opţiune ideologică clară şi declarată repetat, aceea conservatoare. Credeţi că va avea destule dileme pentru a păstra caracterul compozit al revistei?

M. V.: El are, deja, destule dileme. Fiindcă a avea dileme nu înseamnă a fi lipsit de o anume opţiune. Oricine citeşte ce-a scris în „Dilema” de-a lungul timpului poate vedea că le are. Şi mai are cîteva calităţi, pe care lumea nu le ştie. Oamenii l-au perceput aşa cum era în politică, dar el are o cultură extrem de vastă şi vie şi un rafinament intelectual pe care nu îl întâlnim la tot pasul; plus un umor de extracţie caragialiană, care îl face un personaj extrem de plăcut.

R: Dar planurile dumneavoastră? Ce vă aşteaptă în această cămăruţă de la Litere, locul unde facem interviul?

M. V.: Ceea ce am făcut dintotdeauna aici, predau, sunt profesor. Am făcut lucruri de care lumea e firesc să ştie mai puţin, fiindcă interesează studenţii şi profesorii: am înfiinţat un masterat de Teoria şi Practica Editării care merge bine, am refăcut acum un an masteratul de Studii Literare, am fost directorul Departamentului de Studii Literare până anul trecut... Acum scriu o carte despre prezenţa intelectualilor în mass media, după 1990. Cred că va fi interesantă, fiindcă am colecţionat câteva tone de articole scrise de intelectuali în ziare, emisiuni TV şi altele. Intelectualii au fost o prezenţă asiduă, dar şi disputată, criticată, întoarsă pe toate feţele în anii tranziţiei. Apare în cartea mea şi acest pseudo-subiect numit „intelectualii lui Băsescu”, apar câteva dintre marile dispute care s-au purtat în presă între intelectuali, de pildă despre aceste schimbări de paradigmă culturală, Internet, lumea digitală, care au divizat intelectualii. Şi, nu în ultimul rând, săptămâna viitoare îmi voi depune candidatura pentru funcţia de decan la Facultatea de Litere.