INTERVIU - Moştenitoarea Casei Monteoru: Vom transforma imobilul într-un centru multicultural

Tribunalul Bucureşti a decis, în aprilie 2010, ca sediul Uniunii Scriitorilor din România - Casa Monteoru să fie restituit în natură moştenitorilor familiei Monteoru, respectiv Ioana Angelescu şi mama sa, Nora-Geta Angelescu Monteoru. Casa Monteoru, situată pe Calea Victoriei nr. 115 din Bucureşti, este clasată ca monument istoric de interes naţional în Lista Monumentelor Istorice din România.

Decizia Tribunalului a fost atacată la Curtea de Apel Bucureşti. Pe 1 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul ca nefondat, decizia fiind irevocabilă. Astfel, până pe 15 aprilie 2013, Uniunea Scriitorilor trebuie să evacueze Casa Monteoru.

În acest context, Ioana Angelescu, moştenitoarea familiei Monteoru, a acordat un interviu agenţiei de presă MEDIAFAX în care spune că îşi doreşte să salveze Casa Monteoru, care, în ultimii 70 de ani de exploatare, nu a fost niciodată reabilitată. Ulterior, Ioana Angelescu vrea să transforme Casa Monteoru într-un centru multicultural, în care vor fi bineveniţi şi scriitorii, după cum spune aceasta.

Deşi nu exclude o vânzare a Casei Monteoru, Ioana Angelescu spune că nu ştie cine şi-ar putea permite să cumpere un asemenea imobil de patrimoniu. De altfel, până în prezent nu a primit nicio ofertă din partea statului român pentru o eventuală răscumpărare a imobilului.

Prezentăm integral interviul acordat de Ioana Angelescu, moştenitoarea Casei Monteoru, agenţiei MEDIAFAX:

Reporter: Până pe 15 aprilie, Uniunea Scriitorilor din România trebuie să plece din Casa Monteoru. Ce se va întâmpla după 15 aprilie cu Casa Monteoru?

Ioana Angelescu: Primul nostru obiectiv este să putem salva acest imobil, iar primul lucru pozitiv este intrarea în legalitate a regimului proprietăţii. După cum s-a vehiculat destul de mult în ultimii ani, pe toate canalele media, casa nu putea fi salvată, nu putea fi restaurată, nu se putea bate nici măcar un singur cui atât timp cât nu se stabilea regimul juridic al proprietăţii (...) Proprietar ar fi fost primăria, iar scriitorii erau chiriaşi. Nimeni nu a investit absolut nimic timp de câteva zeci de ani în această casă. Prin reglementarea regimului juridic al proprietăţii, acest fapt - salvarea casei - este deja o predicţiune, o posibilitate. În al doilea rând, este foarte greu ca, după 70 de ani de exploatare, aşa cum s-a făcut ea - nu mai comentez acum -, să iei o decizie din asta de azi pe mâine. Şi eu nu pot să vă promit că săptămâna viitoare sau peste o lună de zile casa deja va arăta ca o minunăţie, aşa cum merită pe harta Bucureştiului. Este destul de greu. În orice caz, noi dorim să o salvăm, suntem singurii care o putem salva, pentru că îi cunoaştem foarte bine istoria, cunoaştem foarte bine istoria primilor ani ai acestei case. Avem documente, avem planurile primilor arhitecţi. În primul rând, este vorba de Ion Mincu şi, apoi, de Nicolae Cuţarida. Este vorba despre o restaurare în regim de patrimoniu, deci cu respectarea statutului de monument de importanţă naţională al casei. Aceasta este posibil. Acesta cred că este un element de asemenea pozitiv în viaţa acestei case. În al treilea rând, casa aşa cum se prezintă ea şi cum dorim să se prezinte pe viitor, va fi dedicată tot scopurilor culturale, va fi o casă deschisă, în care scriitorii îşi vor putea lansa lucrările, operatorii vor putea filma. Eu vreau să fac chiar şi o arhivă a filmelor care s-au turnat de-a lungul anilor în această casă, pentru că, de la Radu Gabrea la Costa-Gavras, au fost foarte mulţi regizori, operatori care au lucrat în această casă şi care au lăsat documente extraordinare despre istoria casei în ultimele 3-4-5 decenii. Există planuri multe, numai să ne ajute Dumnezeu să le putem împlini.

Rep.: În prima etapă, o să faceţi o evaluare a situaţiei imobilului? Aţi făcut deja această evaluare?

I. A.: Nu. Era imposibil, pentru că este vorba despre o expertiză de structură, de rezistenţă a unui imobil de patrimoniu, deci cu respectarea tuturor normelor legislaţiei monumentelor istorice. Sigur că se va începe gospodăreşte în felul acesta, de la o asemenea expertiză.

Rep.: Aveţi în vedere un parteneriat pentru a strânge banii necesari pentru restaurare?

I. A.: Absolut, suntem deschişi oricăror propuneri, oricăror dorinţe de mai bine. Sigur că suntem deschişi oricăror discuţii, dar această restaurare va trebui să respecte anumite cerinţe impuse de legislaţia monumentelor de patrimoniu.

Rep.: Vă doriţi să înstrăinaţi Casa Monteoru sau vreţi să o păstraţi, având în vedere că a aparţinut familiei dumneavoastră?

I. A.: Eu îmi cunosc foarte bine istoria, din documentele de arhivă şi din povestirile celor bătrâni din familia noastră şi, sigur, pe moment aş dori să o păstrez, pentru că nici nu cred că pe vreme de criză vom avea foarte multe oferte ca să-l putem înstrăina. Pe moment, o vom păstra şi vom încerca să vedem, pornind de la expertiza de structură, expertiza de rezistenţă, cerinţele Legii monumentelor, să vedem ce putem face.

Rep.: De când aţi început demersurile pentru recuperarea Casei Monteoru?

I. A.: Le-am început în 1999. Sunt 14 ani de când am început aceste demersuri. Le-am început pentru că nu exista legislaţia specială, exista numai posibilitatea pe calea dreptului comun (...), după care, după 2001 şi apariţia Legii 10, am suspendat acest proces şi am trecut pe legislaţia specială, pe legislaţia impusă de regimul proprietăţii şi aşa am putut să anulăm donaţia (actul de donaţie a Casei Monteoru, făcut între Elena Lascar Catargi, fiica lui Grigore C. Monteoru, şi ARLUS-Asociaţia Română a Legăturilor cu Uniunea Sovietică, care, potrivit moştenitorilor, s-a făcut în condiţiile în care Elena Lascar Catargi a fost ameninţată cu arma şi forţată să doneze imobilul, cu tot ce exista în el, n.r.) şi să mergem mai departe cu procesul.

Rep.: Au fost multe discuţii în legătură cu anularea actului de donaţie. Chiar unii membri ai Uniunii Scriitorilor din România au spus că s-a făcut foarte uşor, că statul român a anulat foarte rapid actul de donaţie. Cum au stat lucrurile în legătură cu acest act de donaţie?

I. A.: Anularea donaţiei s-a făcut conform prevederilor Legii 10 din 2001, nu s-a făcut câtuşi de puţin uşor. Au fost prezentate tot felul de probe, bineînţeles proba cu înscrisuri, proba cu martori, interogatorii (...) Nu a fost câtuşi de puţin uşor, numai că noi nu suntem singurii. Au fost foarte multe donaţii anulate. Este creată o jurisprudenţă în acest sens. Sunt cazuri similare când donaţii făcute cu pistolul la tâmplă, deci sub marile presiuni ale evenimentelor de atunci, au putut fi anulate mai târziu printr-o legislaţie care priveşte repunerea în drepturi a moştenitorilor.

Rep.: Până în momentul de faţă aţi discutat cu vreo instituţie a statului român sau aţi primit vreo ofertă de la o astfel de instituţie pentru o eventuală răscumpărare a Casei Monteoru?

I. A.: Nu ni s-a făcut absolut niciun fel de propunere. Dar, cunoscând istoria acestei case, ştiind care a fost contribuţia marilor arhitecţi, ar trebui să fii o instituţie absolut conştientă că este vorba de un monument de patrimoniu de mare însemnătate şi din cauza asta nu ştiu cine şi-ar putea permite ca să cumpere şi, în sfârşit, să o transforme în ce ar putea transforma, adică o nouă casă a scânteii sau o casă a scânteii de pe Calea Victoriei.

Rep.: Având în vedere că este monument de patrimoniu, vă gândiţi să mergeţi să discutaţi cu cei de la Ministerul Culturii în eventualitatea unui parteneriat pentru fonduri în vederea reabilitării imobilului?

I. A.: Eu sper să existe o legislaţie care să ne ajute şi pe noi năpăstuiţii de proprietari, care-şi reiau proprietăţile după 70 de ani de exploatare sălbatică a lor şi care, de multe ori, au fost debusolaţi, şi-au vândut drepturile litigioase, au fost atraşi în tot felul de capcane. Eu ştiu foarte bine ce dezastru a înseamnat asta, şi pentru Bucureşti şi pentru întreaga ţară. Aşa că am vrea totuşi să existe o legislaţie care să ne înţeleagă şi să ne sprijine şi pe noi (...) Proprietarul şi dreptul de proprietate fiind recunoscute din punct de vedere legal nu ar trebui să mai existe piedici pentru menţinerea lor, pentru repararea lor, pentru restaurarea lor în regim de monument.

Rep.: Dar până în momentul de faţă nu aţi discutat niciodată cu reprezentanţii Ministerului Culturii despre acest imobil?

I. A.: Nu am discutat absolut deloc. Era bine dacă veneau ei.

Rep.: Dumneavoastră locuiţi în România, o să vă ocupaţi direct de reabilitarea Casei Monteoru sau o să desemnaţi o persoană în acest sens?

I. A.: Ne vom ocupa cu toţii, pentru că este loc pentru oricine şi este foarte multă muncă, dar bineînţeles că o să mă ocup personal de Casa Monteoru. Am fost absolut tot timpul prezentă, ori de câte ori a fost nevoie, în ultimii 22-23 de ani, în România. Dacă ne mai ducem şi noi în străinătate este pentru a ne îmbunătăţi cunoştinţele cu felul cum sunt respectate monumentele acolo.

Rep.: În legătură cu restaurantul din spatele Casei Monteoru, ce aveţi de gând?

I. A.: Restaurantul a funcţionat chiar în casă, în sufrageria noastră, deci sala principală a restaurantului era sufrageria noastră şi se folosea bucătăria noastră şi sera, deci orangeria. Iar în spate au fost aşa-numitele grajduri, construite de Nicolae Cuţarida, asta a fost singura lui contribuţie, după care s-a transformat în garaj, în 1913, când familia noastră şi-a cumpărat primul automobil şi au fost nişte anexe pentru garaj şi pentru dependinţele personalului.

Rep.: Se mai regăseşte în planurile dumneavoastră un restaurant în Casa Monteoru?

I. A.: Un restaurant sau un club care are un restaurant, un bar, o cafeterie este ceva obişnuit în Europa şi în lume. Acum este prematur să spun ce anume o să fac. Va trebui să facem întâi expertiza şi după aceea vom vedea.

Rep.: La un moment dat spuneaţi că vreţi să faceţi în Casa Monteoru un centru cultural. Vă menţineţi punctul de vedere în acest sens?

I. A.: Absolut. Sigur că da. Va fi un centru multicultural, pentru că v-am spus că vreau să fac o arhivă de film. Am rămas impresionată de cât de multe filme au fost create în această casă, prin anii 60-70, filme cu mari actori care astăzi nu mai sunt. Şi bineînţeles că e frumos să refaci istoria filmelor prin istoria Casei Monteoru. Apoi este vorba de muzică. Una dintre primele pianiste care au cântat în această casă a fost Cella Delavrancea. A cântat de la 20 de ani în această casă şi s-a reîntors când avea aproape o sută de ani şi a mai dat un concert. Şi, datorită contribuţiei acestor mari arhitecţi, Ion Mincu şi Nicolae Cuţarida, această casă este ca un curs deschis de arhitectură. Din această casă se poate învăţa extraordinar de mult şi mă gândesc la studenţii de la arhitectură, de la institutul care poartă numele marelui arhitect Ion Mincu. Este poate prima casă, locuinţă particulară, lucrată de Ion Mincu şi care ar putea fi salvată şi care s-ar putea preta la asemenea cercetări, la asemenea studii de arhitectură.

Rep.: În ce interval de timp credeţi că ar putea fi redeschisă Casa Monteoru?

I. A.: Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Rep.: Dar vă aşteptaţi să dureze mai mult de un an, având în vedere stadiul în care este acum?

I. A.: E prematur să spun, pentru că trebuie foarte multe înlocuite şi trebuie lucrat cu foarte multă atenţie. Este o casă cu un magnetism aparte, istoria ei spune foarte foarte multe şi cea de dinainte de 1948 - 49, cea de după se cunoaşte mai bine. Uniunea Scriitorilor, lansările de carte, şedinţele fac parte integrantă din istoria casei. Nu putem să le ignorăm. Mi-ar face mare plăcere ca şi ei să se simtă bine, tot timpul revenind pe urmele amintirilor.

Rep.: Care va fi primul lucru pe care o să îl faceţi după 15 aprilie, când intraţi efectiv în posesia Casei Monteoru?

I. A.: Primul lucru pe care vreau să-l fac după ce vom intra în posesia casei, aşa cum am mai făcut-o şi în altă parte, va fi un serviciu religios, o sfeştanie, la care sper să vină inclusiv rudele scriitorilor care s-au stins între timp. Va fi un fel de reculegere înainte de Paşti, care ne va apropia cu atât mai bine pe toţi şi care ne va ajuta să simţim memoria, trecutul important al acestei case.

Rep.: După finalizarea acestui proces pentru restituirea Casei Monteoru, mai aveţi şi alte procese de recuperarea a unor imobile de patrimoniu sau a unor imobile din România?

I. A.: Din câte îmi aduc eu aminte nu, dar surprize pot fi oricând (...) Dar vreau să mai spun, pentru că au fost discuţii în mass-media. Se discută despre noi că am obţinut hotelul Lido (din Bucureşti, n.r.) şi aşa mai departe. Da, este foarte adevărat. Am obţinut proprietatea bunicilor noştri, de pe bulevardul Magheru. Este vorba de blocul Magheru 1-3, pe care, neputându-l noi consolida, neputându-ne noi angaja la lucrări importante, l-am înstrăinat unei firme austriece. Această firmă, datorită vecinătăţii cu proprietarii hotelului Lido, care suntem tot noi, a putut să consolideze acest bloc şi, din câte ştiu eu, este singurul bloc consolidat de pe bulevardul Magheru. Aşa că, dacă dumneavoastră vă plimbaţi pe trotuarul de pe Magheru, între numerele 1-7, atunci vă plimbaţi fără frică, pentru că ambele imobile sunt bine consolidate, sunt restaurate şi datorită acestei administrări Bucureştiul arată civilizat.

Rep.: Când o să fie redeschis hotelul Lido?

I. A.: Încă nu am reuşit (să-l redeschidem, n.r.), pentru că de abia de vreo trei ani am intrat în posesia imobilului şi au fost şi aici nişte probleme. Am intrat în posesie pe vreme de criză (...) Hotelul Lido este consolidat, a fost consolidat în mai multe etape, după cutremurul din 77 (...) Este renovat şi suntem în discuţii cu firmele cele mai bune din Europa şi din lume pentru a-l prelua. Dar vă spun că şi pe noi ne împiedică criza.

Rep.: Care este firma la care aţi înstrăinat blocul Magheru 1-3? Aţi înstrăinat şi hotelul Lido?

I. A.: Am înstrăinat blocul de pe colţ (de la intersecţia dintre bulevardul Magheru şi strada C.A. Rosetti), care a fost reabilitat. Bunicul meu le-a construit în anii '30, când s-a sistematizat bulevardul, pe locul grădinii lui.

Rep.: Puteţi să ne spuneţi câteva detalii despre relaţiile dumneavoastră de rudenie cu familia Monteoru?

I. A.: Eu sunt strănepoata lui Grigore Monteoru. Bunica mea dinspre tată a fost fiica lui. Tatăl meu a copilărit în această casă. Eu am peste 60 de ani, dar nu mulţi ani peste 60. Şi am fost profesoară, iar între 1978 şi 1995 am lucrat la Radio Europa Liberă, la Munchen, deci în perioada de glorie, pozitivă a Radioului Europa Liberă, când am pus tot sufletul pentru salvarea monumentelor din Bucureşti, mai ales în perioada anilor '80, când era campania de demolări şi din cauza asta n-aş putea lăsa un moment în paragină.

Uniunea Scriitorilor din România (USR) a organizat vineri, 29 martie, de la ora 12.00, în Sala Oglinzilor, la despărţirea de Casa Monteoru, care a fost sediul USR timp de câteva decenii, o întâlnire de rememorări şi poeme. La eveniment au participat scriitori care au fost martori ai unor momente memorabile petrecute în această sală, atât în perioada ceauşistă, cât şi în cea postrevoluţionară, precum şi alţi autori, din generaţiile mai noi. Întâlnirea a fost moderată de Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România.

Uniunea Scriitorilor din România (USR) este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (SSR), care a fost creată în anul 1909 şi a funcţionat sub această denumire pînă în martie 1949. USR a folosit Casa Monteoru începând din 1952, iar, în 1997, Primăria a dat imobilul în folosinţa Uniunii pentru o perioadă de 49 de ani, potrivit reprezentanţilor USR.

Potrivit site-ului www.uniuneascriitorilor.ro, casa Monteoru-Catargi a fost construită în 1874, de Alecu Niculescu, şi moştenită de fratele său, Nicolae Niculescu. Casa a fost cumpărată în 1883 de marele proprietar funciar Grigore C. Monteoru (1831-1898), cel care a înfiinţat - pe moşia sa - staţiunea Sărata Monteoru din Buzău. La scurt timp de la achiziţionarea ei, între 1887-1889, arhitectul Nicolae Cuţarida renovează radical clădirea, amenajând interioarele în stil eclectic francez, cu plafoane pictate în stuc, cu lambriuri din esenţe rare, cu scară monumentală.

Saloanele mari, cu oglinzi, aveau pereţii tapisaţi cu mătase franţuzească, iar mobilierul era adus de la Paris. În micul parc din faţa casei, Grigore Monteoru a amplasat trei statui pe care le adusese din Grecia, cărora li s-au adăugat încă două, realizate în 1898 de sculptorii Ion Georgescu şi Ion Valbudea, înfăţişând agricultura şi industria românească (acestea din urmă au dispărut în 1917).

După Primul Război Mondial, casa a adăpostit, un timp, Legaţia Poloniei (în 1923), rămânând apoi în posesia fiicei lui Grigore Monteoru, Elena, şi a soţului ei Lascăr L. Catargi până în 1949, când a fost naţionalizată, se mai spune pe site-ul USR.