INTERVIU Profesorul Carol Capiţa, Facultatea de Istorie-Bucureşti, despre epoca de aur a învăţământului românesc. Aşa ceva nu există!

O idee fixă face ravagii. Astăzi este rău. Ieri a fost bine. Da, Epoca de aur a învăţământului românesc nu a existat şi nici nu va veni curând. Ştiţi ce înseamnă cu adevărat ”Epoca asta de aur” care ne bântuie-stafie? Comunismul a alfabetizat poporul, adică le-a dat democratic idei, litere şi cifre pentru a sluji utopia lui Lenin, Stalin, Ceauşescu. Pentru cei care nu ştiu: utopia nu s-a realizat niciodată. Parte din cei care au trăit aproape 50 de ani de comunism au dansat o întreagă epocă de aur, dar majoritatea au avut dreptul la distrugerea creativităţii, la anularea oricărei libertăţi de gândire. Interviu cu profesorul Carol Capiţa, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie.

Reporter: Când începe "Epoca de aur"?

Carol Capiţa: Sintagma de "epocă de aur", tipică ultimului deceniu al perioadei comuniste, a fost folosită doar de propaganda oficială. Atunci, nimeni nu-şi făcea iluzii că trăieşte o epocă de aur. La nivelul cadrelor didactice, fie ele de învăţământ mediu sau universitar, nimeni nu avea iluzii cu privire la realitate – pornind de la calitatea dotărilor şi a logisticii, până la limitările şi coerciţiile impuse sistemului de educaţie.

Reporter: Frustrarea de acum te aruncă în raiul Epocii de Aur?

Carol Capiţa: Adevărat, memoria umană este selectivă (este puternic influenţată de sentimente) şi, adesea, rămân în urmă mai degrabă amintirile considerate a fi frumoase. În plus, biologia continuă să joace feste, în condiţiile în care "înainte" era, inevitabil, epoca tinereţii noastre. Pe o notă mai generală, toată istoria este marcată de percepţiile fiecărei generaţii despre o epocă de aur, cea trecută, aflată în contrast cu prezentul mai mult sau mai puţin degradat şi degradant. Este un mecanism al memoriei colective pe care se bazează multe din mecanismele care diferenţiază istoria de trecut.

Reporter:Cum s-a ajuns la gândirea aceasta tranşantă? Comunismul-epocă de aur, democraţia-haos.

Carol Capiţa: Când spunem: Înainte de '89 am avut un sistem de învăţământ de excepţie, dar democraţia prost înţeleasă l-a distrus, de fapt, adevărul este undeva la mijloc.

Într-adevăr, în ciuda epurărilor din primii ani de comunism şi al unor compromisuri cu sistemul făcute de unii mari intelectuali, în sistem au rămas, cel puţin în primele două decenii, cadre didactice (mai ales la nivelul învăţământului superior) formate adesea în universităţi occidentale sau măcar care avuseseră acces la literatura de ultimă oră. Această generaţie a format la rândul ei specialişti şi profesori foarte buni; dar poate că contribuţia lor a constat şi în faptul că au reprezentat o punte cronologică din 1945 până în perioada – prea scurtă – dintre 1968 şi 1972.

Reporter:Comunismul a eliminat analfabetismului, dar care eravaloarea învăţământului?

Carol Capiţa: În egală măsură, trebuie să recunoaştem că preocuparea regimului pentru eliminarea analfabetismului a fost un lucru bun. La fel, existenţa unui acces mai liber la educaţie, bazat pe gratuitatea acestuia. Desigur, cineva ar putea comenta faptul că semnificaţia acestui acces este drastic alterată de calitatea învăţământului (dar am intra într-un argument circular) sau că, dimpotrivă, aceasta ar justifica sintagma metaliferă (dar, la fel, argumentul ar fi circular, căci ar folosi ca argument ceva ce de-abia urmează a fi demonstrat). Perioada comunistă a fost şi o perioadă de relativă încremenire tehnologică, ceea ce făcea ca sistemul de educaţie să intre într-o rutină ce poate fi uşor confundată cu calitatea. În momentul în care sistemul s-a confruntat cu o economie de piaţă (caracterizată de viteza şi amploarea schimbărilor), sistemul nu a mai făcut faţă: logistica îmbătrânită, legislaţia generală cu sincope (sunt legi din anii '60 şi '70 încă în vigoare), o relaţie strâmbă între locurile de muncă (de o piaţă a muncii nu putea fi vorba) şi oferta educaţională (facultăţi din cadrul Politehnicii aveau câte 500 de absolvenţi pe promoţie, în timp ce la istorie erau doar 50, iar pentru alte specializări numărul era chiar mai redus), de unde şi repartizări ciudate şi supranumerare dublate de lipsuri la fel de relevante (autorul a predat la un moment dat istorie, geografie şi o limbă străină).

Reporter: Omul cuminte, era realizat, nu?

Carol Capiţa: Da, cel mai grav lucru este că se produceau absolvenţi de liceu sau de facultate care ştiau că nu au şanse să se realizeze profesioal decât dacă stăteau cuminţi sau, mai bine, pactizau cu sistemul. Selecţia era şi ea subiectivă: cei ce aveau rude condamnate politic sau în străinătate, sau erau copii de preoţi nu puteau candida la facultăţile ideologice (istorie, drept, filosofie).

După 1989, nu democraţia (prost sau bine înţeleasă – formulă nefericită, căci un sistem nu poate fi "înţeles" bine sau rău, el poate fi doar prost sau bine pus în practică de oameni şi instituţii deopotrivă) ci oamenii au distrus bruma de lucruri bune.

Reporter: Ieri, se impunea respect elevilor. Azi, dece nu mai există respect nici pentru carte şi nici pentru profesori?

Carol Capiţa: Se confundă respectul cu teama, interesul cu preocuparea pentru dezvoltare personală. În ceea ce priveşte trierea, să ne aducem aminte de faptul că, vroiai sau nu, puteai sau nu, trebuia să termini (ca să vezi, la fel ca astăzi) cel puţin zece clase, după care (poate mai bine ca astăzi) făceai o şcoală profesională şi apoi continuai la seral (în treacăt fie spus, am avut privilegiul să lucrez cu doi astfel de absolvenţi de seral – unul a ajuns conferenţiar şi preţuit coleg al meu, iar altul este astăzi un avocat de succes, aşa că ...). Nu cred că era vorba de respect, ci mai degrabă de teamă. Teama de note mici, de reacţia părinţilor (care vroiau ca odraslele să iasă din cercul limitat al fabricii sau al CAP-ului, pe un principiu precizat de Caragiale, anume că românul se naşte licean, trăieşte funcţionar şi moare pensionar), de posibile puncte slabe la dosar (mai ales dacă vroiai să candidezi la o facultate considerată a fi ideologică).

Reporter: Ieri, se triau la sânge absolvenţii, azi, de ce nu există criterii?

Carol Capiţa: Trierea era şi ea destul de subiectivă, căci era influenţată ideologic (şi la nivelul locurilor pentru învăţământul superior trebuia respectată balanţa procentuală de muncitori, ţărani şi intelectuali), de unde şi disproporţiile flagrante dintre diferitele specializări. În ceea ce priveşte selecţia actuală, ea nu lipseşte pentru un set de specializări foarte căutate sau care formează în domenii reglementate la nivel european. În cazul celorlalte specializări, există o obligaţie de a căuta o serie de elemente de departajare (de obicei notele de la bacalureat, un interviu şi sau o scrisoare de intenţie).

Reporter: Nu s-a întâmplat nimic bun din '90 încoace! Reforme interminabile şi fără rezultate?

Carol Capiţa: Nu este nici pe departe aşa. Multe lucruri s-au schimbat, dar cred că este incorect să ceri unui sistem de învăţământ să fie mai bun decât ţara în care se află. Pe scurt, lucrurile pozitive care au avut loc în ultimul sfert de veac pot fi următoarele:

- racordarea sistemului naţional (pe componenta de curriculum, cel puţin) la evoluţiile recente din domeniu în plan european şi mondial;

- regândirea conţinuturilor (autorul îşi aduce aminte că a predat la începuturile carierie cu ajutorul aceloraşi manuale pe care le-a avut ca elev): depolitizare, aducere la zi, modificarea accentului de la reproducere la interpretare;

- creşterea numărului de oportunităţi de formare pentru profesori (mai ales datorită activităţii organizaţiilor non-guvernamentale);

- afirmarea existenţei partenerilor (stakeholders) în procesul educaţional şi includerea lor în lanţul decizional.

Sunt cel puţin două probleme legate de această temă:

- publicul tinde să ignore durata foarte lungă a schimbării pe care o implică sistemul educaţional (o analiză relativ recentă explică succesul finlandez: 1968, legea educaţiei – 1972, aplicarea acesteia – 1999, primele rezultate; analiza ajungea la concluzia că reforma a început să dea rezultate în momentul în care copiii primilor trecuţi prin reformă au intrat la randul lor în şcoală);

- condiţia fundamentală este aceea a continuităţii măsurilor luate; aici, mitul pare să se confirme.

Reporter: Înainte promovam doar adevăratele valori, în timp ce azi vezi că sunt promovate doar non-valori, nu?

Carol Capiţa: Evident, impresia este falsă. Dacă regimul ar fi promovat doar valori, nu s-ar fi prăbuşit. În timpul comunismului, pentru a putea promova trebuia să faci o serie de compromisuri (a fi membru de partid era cel mai mic compromis), la fel ca şi pentru a avea acces la plecări la congrese (era o problemă chiar şi în cazul plecărilor în interiorul blocului socialist). În unele domenii, chiar şi oportunitatea de a da examen pentru un post în cercetare sau în învăţământul superior trebuia să ai acceptul PCR.

După 1989, oportunităţile de carieră şi de acces la informaţie şi la reţelele profesionale au devenit ceea ce trebuiau să fie demult.

Întrebarea, însă, porneşte de la premisa că promovarea ar avea ceva de-a face, în mod intrinsec, cu prezenţa în mass-media. Cred că aici se află principala problemă: suntem o societate în care "elita" este cu necesitate eseistă.

Reporter: Unde sunt inginerii noştri de altă dată? Nu mai avem decât economişti şi avocaţi, nu?

Carol Capiţa: Unul din foştii mei colegi de liceu (care ne-a părăsit prea devreme) absolvise Aeronavele, facultate de vârf a Politehnicii, cu o notă mare; în consecinţă a fost repartizat la fabrica de textile Tricodava, pe motiv că acolo se făceau supantele (chingile) pentru paraşutele de frână ce dotau MIG-urile. Unde ne sunt inginerii? Acolo unde este şi industria. În ceea ce priveşte a doua parte, să nu uităm că oamenii au liberul arbitru şi că tinerii care încep o carieră în aceste domenii îşi asumă riscuri foarte mari (sunt mii de avocaţi, dar de succes poate câteva sute). Nu cred că dimensionarea în funcţie de ce crede societatea la un moment dat că are nevoie este util (asta a încercat regimul comunist) sau în acord cu dreptul individului de a se dezvolta pe o cale pe care o alege.

Reporter: Uitaţi-vă ce se întâmplă la BAC şi câţi absolvenţi mai avem. Arată cât de jos a ajuns sistemul românesc, nu?

Carol Capiţa: Procentajul de 70-75 % este tipic Franţei şi altor ţări din UE. Noi suntem încă sub magia rezultatelor de 100 % din epoca anterioară (când profesorii erau sancţionaţi cu tăierea salariilor şi interdicţia de a se înscrie la grade în cazul unor rezultate slabe ale elevilor). În plus, un faianţar bun (câţi au mai rămas în ţară) câştigă cel puţin cât un conferenţiar universitar, aşa că de ce să se chinuie cu cartea? Pe de altă parte, măcar de s-ar chinui cu meseria (din păcate, o îndeletnicire rară). Ca în orice societate, se poate trăi bine şi fără doctorate.

Citeşte continuarea articolului în Gândul

Citeşte şi: Ministrul propus la Educaţie despre doctoratul lui Kovesi: Ar trebui reanalizat de universitate/ Vicepreşedinte CNATDCU: Nicio hotătâre nu a fost luată fără a fi consultaţi specialişti în domeniu

Citeşte şi: Dragoş Pîslaru, ministrul Muncii, după decizia CCR privind majorările salariale din educaţie şi sănătate: "Cineva va suporta nota de plată - fie alţi bugetari, fie noi toţi"

Citeşte şi: Curtea Constituţională a decis că majorările salariale din educaţie şi sănătate, adoptate de Parlament, sunt constituţionale. Liviu Dragnea: Dacă legea e promulgată rapid, intră în vigoare de la 1 ianuarie

Citeşte şi: Ministerul Educaţiei: 5.451 de clădiri de învăţământ nu deţin autorizaţie sanitară de funcţionare

Citeşte şi: Drumul integrităţii. Flash mob anticorupţie cu 150 de elevi în pasajul de la Universitate: ”Am dat şi eu şpagă, la tuns e 20 de lei şi eu dau 50, ca să mă tundă bine" GALERIE FOTO