ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Consilierii sovietici ai Securităţii iubeau ”farmecul discret al burgheziei”: locuiau în vile mobilate cu bunuri de patrimoniu, pentru care s-a cheltuit echivalentul a trei milioane de pîini

 Între ele, s-au aflat nu o dată opere de artă de mare valoare. Acestea n-au mai fost niciodată recuperate.

Consilierii sovietici din MAI, cazaţi în ”condiţii speciale”, într-un lux orbitor

Primii fericiţi posesori ai unor luxoase locuinţe de protocol nu au fost securiştii autohtoni, ci diriguitorii lor sovietici. De la bun început, Direcţia Generală a Securităţii Poporului, ca şi celelalte ”sectoare” din Ministerul Afacerilor Interne (Miliţie, Direcţia Peniteniarelor) au fost ”asistate” de ruşi, care instruiau şi controlau activitatea represivă din România, croind-o după chipul şi asemănarea celei a KGB-ului lui Lavrenti Beria, din URSS.

Era esenţială această acţiune, pentru instituirea unei dominaţii absolute, prin forţă, exercitate de regimul de ocupaţie sovieto-comunist asupra românilor, ceea ce necesita extinderea unei brutalităţi fără limite şi în forme barbare, pentru care nu toţi cei intraţi în Securitate s-ar fi arătat pregătiţi, fără ”instructajul” consilierilor sovietici. Ca urmare, ei au venit în număr mare în România, iar pentru a le asigura un trai îmbelşugat s-au depus cele mai mari eforturi. Acest respect care li s-a arătat şi care-i aşeza pe treapta unor demnitari de stat, însemna mai mult frică. Ca urmare, de la cel mai înalt nivel al conducerii de partid s-a decis ca pentru ei să se desfacă larg baierele pungii şi să nu se precupeţească niciun efort, pentru ca oamenii să se simtă bine ca ”oaspeţi” pe termen lung în România Populară.

Am mai scris tot la Mediafax, în 2 iunie acest an, despre acţiunea ”Îmbogăţirea”, demarată de Securitate în 1968, pentru a da de urma bunurilor de artă care s-au aflat prin magaziile MAI-ului, fiind confiscate de la cei arestaţi şi închişi – pentru că toate sentinţele politice pronunţate de ”Tribunalele Poporului” implicau măsura suplimentară de confiscare a averii. Ori, pentru că Securitatea a lovit cu hotărîre în vechile elite ale societăţii, cantitatea acestor bunuri a fost una enormă. Ele n-au fost niciodată exact inventariate într-un registru centralizator şi celor mai multe li s-a pierdut pe veci urma.

Realizînd, după furtul unor tablouri de la Muzeul Bruckenthal din Sibiu care fuseseră evaluate la 7 milioane de dolari că, fără să ştie, stătuse atîta vreme ca o cloşcă pe nişte ouă de aur pe care le risipise, Securitatea a încercat să dea de urma acestor bunuri, printr-o acţiune secretă – nimic nu trebuia să răsufle, de vreme ce pînă şi fostul ministru de interne Alexandru Drăghici, ajuns în dizgraţia lui Ceauşescu, fusese unul din beneficiarii acestui mare jaf din patrimoniul României: vila sa din bulevardul Dacia oferea un contrast ameţitor: camerele, mobilate cu mobilă stil, primită de la Gospodăria de partid sau din magaziile înţesate ale Ministerului de Interne erau decorate cu tablouri care aproape că egalau valoarea celor furate de la Muzeul Bruckenthal, în vreme ce în spatele curţii se aflau coteţe cu găini şi iepuri, de a căror creştere se ocupa personal tovarăşul ministru.

Cum am arătat, prima ”ţintă” a investigaţiilor ofiţerilor de securitate special desemnaţi să se ocupe de acţiunea ”Îmbogăţirea” au fost consilierii sovietici. Ce se întîmplase cu bunurile din casele lor, după ce aceştia s-au întors în Uniunea Sovietică (ultimii consilieri ai MAI-ului au plecat din MAI în 1961, cînd Securitatea se descurca singură, devenise aidoma KGB-ului), a fost prima lor ”temă”. Cu atît mai mult cu cît, se ştia, toţi fuseseră cazaţi în Herăstrău, ”zona zero” a nomenclaturii, în condiţii de un lux orbitor.

”Pentru mobilarea acestor vile s-au folosit bunuri provenite de la castelele regale şi din cele ale foşti demnitari”

Ofiţerii investigatori din Corpul de consilieri şi inspectori ai Consiliului Securităţii Statului, maiorul Ştefan Grigore şi maiorul Ion Nicolae au întocmit o primă Notă-Raport cu Nr.19148 şi menţiunea ”Strict secret”, ”privind rezultatul verificărilor efectuate în cadrul acţiunii Îmbogăţirea” la 4 iulie 1968. Cercetările ”asupra bunurilor din vilele speciale în care au fost cazaţi consilieri sovietici” au scos la iveală, mai întîi, faptul că personalul din MAI care s-a ocupat de amenajarea locuinţelor acestora, aflate în marea lor majoritate în proximitatea Parcului Herăstrău, au făcut parte dintr-o unitate specială ”care şi-a exercitat atribuţiunile pîna la schimbarea lui Teohari Georgescu din funcţia de ministru şi venirea lui Alexandru Drăghici, cînd toţi cei care s-au ocupat de aceasta problemă au fost înlocuiţi”.

Motivul a fost că ei erau în marea lor majoritate de naţionalitate evrei (precum cei mai mulţi din aparatul administrativ al Ministerului), într-o vreme în care Drăghici trecuse la ”românizarea” întregului aparat, dar şi că acesta ţinea să gestioneze personal, prin oameni de încredere, ”dotarea şi gospodărirea în continuare a vilelor din Parc s-a facut de către Apostolescu Ira, Colonelu Mircea, Călugăraşu Nicolae şi Niculae Ion, sub conducerea directă a colonelului Ghiţă Ion, în acel timp locţiitor şef al Serviciului Exploatări Imobile şi a maiorului Roman Lupu, subdirector la Direcţia Administrativ-Gospodărească”. O întreagă unitate administrativă din MAI avea, în continuare, grijă să nu le lipsească nimic ”tovarăşilor sovietici”.

Aceşti ofiţeri mai erau, majoritatea, în activitate în momentul în care s-a declanşat ”acţiunea Îmbogăţirea”. Încă din numele ei, aceasta dădea de înţeles că s-a pornit de la premiza că beneficiarii locuinţelor de protocol ale MAI-ului s-au înfruptat din plin, din bunurile puse la dispoziţie şi le-au luat, pur şi simplu cu ei, atunci cînd au plecat. Era de notorietate faptul că la întoarcerea lor în URSS, consilierii sovietici au încărcat în camioane mobilă, covoare, tablouri, cutii cu veselă şi tot ceea ce au avut pus la dispoziţie. Ceea ce voiau să afle inspectorii Securităţii era valoarea acestor bunuri, care făceau parte şi ele, în opinia intimă a ”tovarăşilor sovietici”, din costurile pe care România le datora ”marelui frate de la Răsărit” în contul datoriei de război şi, în cazul lor, reprezenta o recompensă pentru expertiza lor nepreţuită în instituirea unui sistem de teroare în ţară, singurul care putea asigura liniştea noului regim.

Tovarăşii inspectori consemnau în nota menţionată: ”Din rapoartele şi declaraţiile prezentate de un număr însemnat de persoane, a rezultat că pentru mobilarea acestor vile s-au folosit unele bunuri ce existau îndepozitele M.A.!., - provenite de la castelele regale şi foşti demnitari, iar cea mai mare parte s-au cumpărat de la particulari şi Consignaţie, fiind plătite cu bani din fondul C.I.S.”. Acest fond de ”contabilitate internă specială”, nesupus niciunui control bugetar al Ministerului Finanţelor era destinat, în cea mai mare parte a lui, recompensării reţelei informative a Securităţii, dar şi altor cheltuieli ”speciale”, decontate de obicei numai cu bonuri de mînă şi un referat însoţior, de către ofiţerii poliţiei politice. Dar să revin.  

”Pentru mobilarea acestor vile, a fost dat ordin să se procure şi să se folosească lucruri

de cea mai bună calitate. Ca urmare, majoritatea mobilierului a fost din lemn de nuc, mahon şi trandafir şi de stiluri renumite, florentin, bizantin (sic!) etc.; covoarele erau persane originale (Buhara, Tabriz, Afgane); vesela din cristal Rosenthal, Bavaria etc.; servicii de masă din porţelan şi ceramică, tacîmuri din argint şi alpaca; candelabre din fier forjat şi cristal de Murano; tablouri, bibelouri şi alte asemenea bunuri, ce reprezentau valori mari şi pentru cumpărarea cărora s-au plătit sume importante de bani, din fondurile speciale”. Fonduri care, cum am spus, păreau ca un sac fără fund şi păreau judicios cheltuite – era vorba, în fond, de cei care, după ce-i învăţaseră că ”Securitatea este tăişul sabiei în lupta de clasă”, îi instruiau şi să taie cu ea, în carne vie. La propriu.    

”Unele din bunuri erau de o asemenea valoare încît, în mod obiectiv, nu o puteam stabili”

Raportul celor doi ofiţeri-inspectori din vara anului 1968 mai dezvăluie că ”edificator în acest sens este faptul că, numai în luna decembrie 1952, cînd, în linii mari, se terminase dotarea vilelor respective, s-au cheltuit, după cum rezultă din unele materiale de arhivă, 500 000 lei din fondul C.!.S., pentru cumpărarea de mobilier şi alte bunuri ce mai erau necesare. După părerea lui Georgescu Ştefan, fost şef al Serviciului fonduri speciale, rezultă că, în perioada 1949-1952, pentru cumpărarea bunurilor cu care s-au dotat locuinţele consilierilor, s-au cheltuit peste 40.000.000 lei. Ca să ilustrez dimensiuile cheltuielor, trebuie să spun că, la vremea la care se făceau aceste cheltuieli un litru de ulei costa 72 de lei pe cartelă şi ajungea la 270 de lei pe piaţa liberă şi, la fel, pîinea era de la 14 la 60 de lei, iar un kilogram de struguri costa 40 de lei.

Iar bunurile cu care fuseseră dotate aceste locuinţe, fie ele chiar şi de la Consignaţia, nu erau deloc de mîna a doua. ”Pentru a ilustra calitatea mobilierului şi a celorlalte bunuri cu care s-au mobilat vilele unde au fost cazaţi consilierii sovietici, redăm aspecte din declaraţiile unor persoane care s-au ocupat direct de această acţiune. Astfel, Ghişa Dumitru, în declaraţia dată, printre altele, precizează : ... Ar fi o mare pierdere pentru stat dacă mobilierul s-ar fi răvăşit, pierdut sau însuşit, deoarece, în general era mobilier de mare valoare: dormitoare, sufragerii, holuri florentine, Chippendale, Langyel, mobilier stil Louis XV şi Baruch, covoare originale persane străine şi indigene, unele de mare preţ; piane cu mărci de renume mondial; lustre de Murano, cristaluri şi porţelanuri Rozenthal, veselă şi servicii de masă de preţ, tăvi şi tacîmuri din argint. Unele din acestea erau de o asemenea valoare încît, în mod obiectiv, nu puteam stabili valoarea lor (în bani – n.n.) în condiţiile de atunci şi pentru faptul că erau obiecte de artă procurate ieftin, a căror însemnătate noi nu o cunoşteam. Sînt convins că o bună parte din ele sînt obiecte de muzeu".  

Sinceritatea ”numitului care s-a ocupat de cumpărarea bunurilor pentru mobilarea acestor vile” a mers mai departe. Dumitru Ghişa relatează în faţa ofiţerilor inspectori: " ... Pentru mobilarea acestor case, am cumpărat dormitoare complete, lucrate in mahon, nuc, trandafir şi executate la comandă, de firme renumite, ca Sekely şi Reti, în diverse stiluri, florentine, Louis XV etc., la fel şi sufragerii, de 6 şi 12 persoane, pe ansambluri; tacîmuri servicii complete de 6 şi 12 persoane din argint şi servicii de masă Rozenthal, Bavaria şi alte mărci; lustre electrice, lampadare, abajururi, aplice etc., de calitate fină şi mărci străine ca Murano, Sevres şi sticlă de Veneţia.

Pentru completarea şi înfrumuseţarea apartamentelor, s-au mai cumpărat bibelouri, circa 300-400 tablouri de diverşi pictori, ca Tonitza, Murtzer, Băncilă, Luchian, Grigorescu şi alţi pictori străini şi covoare persane de diverse dimensiuni şi carpete, multe din ele originale, de Buhara, Afgan, Tabriz etc.". Aceste bunuri, niciodată inventariate (pentru luarea lor în posesie, nimeni n-a avut curaj să ceară vreo semătură de la ”beneficiari”, ofiţeri superiori din KGB) nu vor putea fi vreodată nici măcar evaluate, la justa lor valoare. Cumpărate de pe piaţă, într-o perioadă în care ”burghezia” îşi vindea pe preţuri derizorii bunurile (tablouri, mobilier, întregi biblioteci de carte rară şi bijuterii pentru a putea supravieţui), e de presupus că pierderea pentru patrimoniul naţional nu va fi vreodată cunoscută. Metoda, însă, ca şi proporţionalitatea pierderii (la fel de mare) sînt aceeaşi cu cele din Germania, din timpul naziştilor, care şi-au mobilat locuinţele şi le-au înfrumuseţat cu opere de artă, pe seama bunurilor confiscate de la evreii trimişi în lagăre.   

Ofiţerii-inspectori s-au reţinut (au şi fost ”reţinuţi” de la aşa ceva, din dispoziţii verbale ale superiorilor) să impute ceva ”tovarăşilor sovietici”. La urma urmei, nu era vina lor: nu-i de vină cine ia, ci acela care dă. Aşa că bunurile ”s-au făcut pierdute” ulterior: ”din verificările efectuate, a rezultat că, începînd din iulie 1954, pe măsură ce consilierii sovietici părăseau ţara, apartamentele din vilele pe care acestea le ocupaseră au fost date în folosinţa unor cadre cu funcţii de conducere, Iăsîndu-li-se În custodie şi bunurile existente”. De fapt, nu rămăsese mare lucru: noii locatari şi-au remobilat locuinţele din depozitele M.A.I., încă tixite cu mobilier şi tablouri confiscate de la deţinuţii politici condamnaţi.

Ulterior, pentru a nu se face ”discriminări” între aceste cadre, al căror devotement faţă de partid umpluse închisorile şi lagărele cu ”duşmani ai poporului” şi ”tovarăşii sovietici” care-i învăţaseră să facă asta, au putut să intre în posesia lor, pe sume derizorii:  ”Ulterior, la solicitările făcute, colonel Tesler Ladistau, fostul şef al Direcţiei Administraţiei - Gospodărie şi succesorul său, colonelul Bogdan Hary, împreună cu fostul ministru adjunct pentru spate (administraţie – n.n.) general maior Mureşanu Alexandru, fără nici o bază legală, au luat măsura ca bunurile date în custodie să fie cumpărate de cei interesati, integral sau în cantităţi parţiale. după cum doreau”. Acţiunea ”Îmbogăţirea” urmărea să dea acum de urma acestor bunuri, dar dimensiunile furtului (ca valoare şi amploare) i-au depăşit şi investigaţiile s-au stopat, în cele din urmă, fără niciun rezultat. Dar despre asta, cu altă ocazie.

Cînd se petrecea acest transfer de bunuri de artă din proprietatea ”burgheziei” în cea a ”proletariatului” cu epoleţi, toată lumea a fost fericită, pentru că la Interne, de la vîrfurile Securităţii şi pînă la ultimul gardian de penitenciar care-şi însuşea cîte un ceas ori stilou din bunurile deţinuţilor decedaţi, toţi s-au înfruptat din ceea ce aparţinuse ”exploatatorilor”: la sfîrşitul anilor ’90, Alexandru Szatmary, fostul ofiţer politic al Penitenciarului Sighet, a oferit spre vînzare bastonul şi pălăria lui Maniu chiar Memorialului Victimelor Comunismului.  Astăzi ele se află expuse în Casa Memorială Iuliu Maniu din Bădăcin.