O carte pe zi. ”Cum să fii dictator,” de Frank Dikötter

Frank Dikötter este istoric olandez, profesor de ştiinţe umaniste la Universitatea din Hong Kong şi senior fellow la Hoover Institute. A publicat mai multe volume foarte apreciate dedicate istoriei recente a Chinei. Cartea de faţă a apărut în 2019 şi analizează tipul de dictatură în opt ţări, prin Mussolini, Hitler, Stalin, Mao, Kir Ir Sen, Duvalier, Ceauşescu, Mengistu: accesul acestora la putere, cum îşi minţeau poporul şi se minţeau şi pe ei însişi, cum şi-au dezvoltat cultul personalităţii, cum s-au bazat în menţinerea puterii pe cultivarea teroarei. Lista conducătorilor consideraţi de comun acord dictatori ai lumii depăşeşte cu mult o sută de nume, precizează Frank Dikötter. I-a ales pe cei mai reprezentativi. Fenomenul, mai spune istoricul, continuă şi în secolul XXI, când au apărut noi dictatori, dar aceştia, cu mici excepţii, sunt departe de a insufla teama pe care reuşeau s-o inducă predecesorii lor.

Scriu editorii: „De a lungul întregului secol XX, sute de milioane de oameni au fost nevoiţi să-şi ovaţioneze dictatorii, ajunşi de multe ori la conducere prin strategii axate în mare măsură pe manipulări şi epurări sângeroase. Dar, pentru a se menţine la putere, aceştia s-au bazat de obicei pe teroare şi cultul personalităţii, un fenomen aberant ce-şi are locul în însăşi inima tiraniei. Cum să fii dictator face o analiză detaliată a cultului personalităţii şi propagandei din jurul unora dintre cei mai mari dictatori ai secolului trecut, de la Hitler şi Stalin la Mao Zedong şi Kim Ir Sen sau Ceauşescu şi Haile Mariam Mengistu. Pe baza unei ample cercetări arhivistice şi a unui studiu aprofundat, Frank Dikötter schiţează un uimitor portret al dictaturii, evidenţiind modul în care aceşti oameni de stat au reuşit să-şi construiască şi să-şi menţină regimurile, creând impresia că se bucură de sprijinul maselor.”

Un exemplu: „Într un depozit administrat de primăria din Addis Abeba, Lenin stă întins pe spate, între buruieni şi canistre goale de ulei. Puţini mai vin să-l viziteze. Iar cei care o fac sunt avertizaţi de muncitori să nu îl trezească. E mare şi greu, iar coborîrea lui de pe piedestal a fost dificilă. A fost nevoie de maşini de mare tonaj, pentru că frânghiile n au reuşit nici măcar să l facă să tremure. După căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, Lenin a fost demontat de mii de ori, uneori atacat cu pietre sau decapitat, alteori lăsat în plata Domnului. Decenii la rând, portretele, afişele, sloganurile, busturile şi statuile au fost la mare căutare, dar acum tendinţa se inversa. Pe mulţi, asta i a surprins. Se gândeau că dictatorii, la fel ca statuile lor, erau de neurnit. Părea că reuşiseră să ajungă la sufletele oamenilor şi că le modelaseră gândirea. Pogorâseră parcă o vrajă peste oameni. Dar n a fost niciodată vorba de aşa ceva. A fost vorba de frică, iar când frica a dispărut, întregul edificiu s a prăbuşit. În cazul lui Ceauşescu, căderea lui în faţa demonstranţilor adunaţi în faţa sediului partidului pe 21 decembrie 1989 poate fi urmărită minut cu minut. Dar a fost nevoie de câteva decenii pentru ca acea clipă să sosească.”

Frank Dikötter – Cum să fii dictator. Cultul personalităţii în secolul XX. Traducere de Doru Căstăian. Editura Polirom. 309 pag.