O carte pe zi: „Delegatul lui Petre”, de Petre Barbu

„Au fost momente când trebuia să mă bucur. Mi-a apărut o carte (de teatru), dar frica nu m-a lăsat să zbor, ca la alte cărţi, în al nouălea cer. Frica m-a tras cu picioarele pe pământ. Am câştigat un concurs de dramaturgie, dar n-am chiuit, n-am ţopăit, nu m-am lăudat la prieteni, pentru că frica mi-a scos pe nas bucuria, mi-a tăiat vocea la propriu, ce rost are să afle lumea de premiul tău, mai bine stai aici, cu mine, frica ta! Am semnat un contract pentru montarea unui spectacol de teatru radiofonic după o piesă de-a mea, şi mi s-a părut că am semnat de primire la un curier care mi-a adus tonerul pentru imprimantă, pe care l-am cumpărat online. Nicio emoţie, nicio bucurie, nimic. Frica a fost acolo, uitându-se peste umărul meu pe contract, cine mai ascultă teatrul radiofonic în zilele noastre, când toată audienţa stă cu urechile ciulite să afle câţi oameni s-au infectat, câţi au murit, care sunt oraşele care intră în carantină?

Poate că 2020 este anul în care frica m-a îmbătrânit. Dar nu sunt copleşit. A început să mă enerveze frica asta ce mă urmăreşte, ce fac, unde mă duc, cu cine vorbesc. Mă enervează şi simt că în sufletul meu creşte ceva care să mă apere. E un fel de atracţie. Dacă m-aş îndrăgosti de frica mea? Dacă aş începe să o urăsc? Dacă m-aş ruga lui Dumnezeu pentru frica mea? Poate că 2021 va fi anul în care am să mă îndrăgostesc. Sau poate am să urăsc cel mai tare. Sau am să-mi recapăt credinţa. Cine ştie?”.

Nu cred să mai fi citit, în orice caz nu de curând, o confesiune atât de sinceră. A făcut-o scriitorul Petre Barbu, un om de excepţie care, ca mai toţi oamenii de excepţie nu se află în prim plan, cum ar trebui. Un scriitor care a scris mult teatru, a fost premiat, a scris romane, premiate, mi se pare, şi ele, acum scrie texte scurte, le spune schiţe, dar sunt o viaţă condensată, ca în romane. Un fel de micro-povestiri.

Baleiez, după un obicei mai vechi, pe net şi dau peste un text superb al profesorului Codrin Liviu Cuţitaru despre această cea mai recentă carte a lui Petre Barbu, pe care o semnalez astăzi. Reprodcu câteva paragrafe: „Cititorul va avea surpriza unor texte absolut sclipitoare, în care menţionatul <<râs cu plâns>> (sau invers) traversează notaţiile observatorului în dozaje de un echilibru clasic. Imaginile epice rezultate din inspiratul melanj devin antologice: femeia (mama) plimbată cu targa prin spital, care îşi ţine, feroce, poşta cu banii <<de şpagă>> la piept, bărbatul (ceferistul, tata) care aduce acasă, familiei înfometate, cu nedisimulat orgoliu şi nereprimată bucurie, un iepure ucis de locomotivă în urmă cu câteva zile, insul (naratorul) care, la rându-i, înfometat paroxistic, mănâncă, la repezeală, o conservă de carne, <<ajutor de la UE>>, cu gust incert şi culoare dubioasă, şi îşi aminteşte, panicat, abia la sfârşit, că nu verificase termenul de garanţie (după ce scotoceşte prin gunoi după ambalaj, răsuflă uşurat: <<August 2020. M-am încadrat, sunt în termen, sunt european.>>, ipohondrul care înghite pastilele lumii postindustriale pentru a trăi mai mult, pentru <<a fi nemuritor>>, şi care, jenat fiind de nasturele de la pijama, cu aspect de tabletă farmaceutică, strecurat, perfid, sub fund, e gata să-l dea pe gât pentru a elimina astfel disconfortul, nevropatul baricadat în casă, la debutul pandemiei, cu hrană şi băutură suficiente pentru a trece peste o catastrofă nucleară, care îşi dă seama, în final, că ar mai fi necesare două sticle de votcă (pe lângă cele şase deja depozitate), ca să bea pentru viitorul <<minunatei maimuţe>> homo sapiens şi al viruşilor săi, <<apocalipsa>> pensionarilor din supermarket, monotonia vieţii corporatiste, <<îmblânzirea>> morţii şi multe, foarte multe altele. Crâmpeie de o forţă estetică redutabilă.

Petre Barbu este un scriitor adevărat ce merită tot interesul criticilor şi al cititorilor. Într-o lume ideală, probabil că lucrul se va şi întâmpla”.

Petre Barbu – Delegatul lui Petre. Schiţe. Editura Integral. 161 pag.