O carte pe zi: „Ludi” de Alexander Hauvater

De la început ţinem să precizăm că semnalăm astăzi o carte extraordinară, scrisă de un om cu totul deosebit, cu o putere de muncă ieşită din comun, cu o minte sclipitoare, plin de idei pe care ştie să şi le pună în practică aproape instantaneu, în teatru sau în scris, regizorul Alexander Hausvater.

Deşi insistă aproape permanent că nu este scriitor (chiar în ultimele paginii ale cărţii semnalate azi, intulate „Câteva gânduri”, un fel de postfaţă la roman, spune: „Nu mă consider scriitor în adevăratul sens al cuvântului”) în ultimul an a publicat patru romane (!) pe care le-a scris chiar în această perioadă de pandemie, nu le-a scos dintr-un sertar, romane care s-au bucurat de succes, toate apărute la Editura Integral (şi prezentate de noi la această rubrică): Penumbra; Aici, Radio Eros; Dor Călător şi... romanul semnalat acum.

Aceasta din urmă e o carte surprinzătoare, cu totul deosebită de precedentele. Un fel de basm care se transformă în parabolă, dar mai mult de atât. O imaginaţie debordantă. Un personaj iese din cartea în care e închis de scriitor, îl observă pe acesta şi lumea din jur, dar îl lasă şi pe scriitor să-şi scrie cartea la care lucrează de aproape două decenii. Pe personaj îl cheamă Ludbert Keller, zis şi Ludi, iar numele autorului este Edwin Gotsche. Şi unul şi altul au o viaţă aventuroasă, mai ales personajul, un tip mărunt, ghebos, strâmb, cu o mână mai mică, dar extrem de inteligent. O situaţie tragi-comică. Dar „această deformaţie facilitează schimbarea perspectivei”.

Un personaj care trăieşte într-o lume demult pierdută, medievală, cu obiceiuri stranii. Şi căruia i se întâmplă enorm de multe lucuri, până când... dar mai bine vă stârnim curiozitatea şi vă îndemnăm să citiţi. Precizăm doar că Hausvater aduce totul în prezent: manuscrisul abandonat într-o ladă într-un pod acoperit de praf timp de două generaţii, a fost adus la lună la începutul secolului 21.

Alexander Hausvater a decis să adauge la final acele „câteva gânduri” de care vă spuneam, în care explică relaţia sa cu personajul:

„Pe măsură ce înaintam în povestea lui Ludi mă surprindeam uneori scriind ca şi cum eram un participant activ în desfăşurarea evenimentelor. În majoritatea timpului însă m-am simţit ca un copil în aşteptarea vocii tatălui ca să afle în ce criză va mai intra Ludi şi cum va mai reuşi să iasă din ea numai ca să intre în următoarea. Cu alte cuvinte eram un spectator curios de înşiruirea evenimentelor. M-am lăsat surprins de itinerariul parcurs de Ludi cocoşatul, dar mai ales de apariţia în sine a unui astfel de personaj cum nu l-am întâlnit vreodată în viaţa mea şi nici nu îmi amintesc să fi auzit sau citit despre cineva cu un destin asemănător. Şi totuşi, de mic copil îmi auzeam părinţii ameninţându-mă, stai drept altfel vei deveni cocoşat sau dacă nu-ţi mănânci spanacul îţi va creşte o cocoaşă şi toţi vor râde de tine, sau, mai rău, dacă vei continua aşa te vei transforma într-un cocoşat scârbos şi nici o fată nu se va uita la tine, poate doar o pitică cu o cocoaşă până la pământ. Asta vrei? E limpede că nu voiam sub nici un chip să devin un cocoşat iar dacă îmi ieşea unul în faţă pe stradă, traversam în viteză pe trotuarul celălalt, ca nu cumva să mă molipsesc, scuipam pe furiş peste umăr şi mă uitam după ceva din lemn în care să pot bate de trei ori. Tot de atunci îmi amintesc de întâlnirea cu Rigoletto la Opera Română din Bucureşti. Bufonul cocoşat cânta: ridoi perche, în timp ce oamenii ducelui se pregăteau s-o răpească pe Gilda, propria lui fiică. El credea că era vorba de una din amantele ducelui. Cum mai râdea publicul la bancurile bufonului cocoşat! De ce? Probabil pentru că un cocoşat provoacă râsul chiar şi într-o situaţie tragică. Prezenţa cocoşatului m-a făcut să înţeleg tragicomicul. Această deformaţie neaşteptată facilitează schimbarea perspectivei. Oamenii râd încurajaţi de iluzia că nu arată ca el, ba mai mult, se simt în siguranţă elevaţi pe platforma lor morală şi se cred îndreptăţiţi să judece o conduită ca aceea a unui cocoşat.

Conştient sau nu, Ludi, cocoşatul meu din poveste îşi vede cu obstinaţie de parcursul lui presărat cu violenţă, violuri, dar şi dragoste şi suferinţă, un parcurs care m-a surprins şi pe mine în cele din urmă. Aşa că drumurile noastre s-au despărţit. El îşi continua drumul lui, eu pe al meu. Un drum care m-a dus în plină pandemie la vaccin. Am primit prima doză exact când mă pregăteam să închei romanul. Eu am ales supravieţuirea, Ludi era condamnat să revină mereu în aceeaşi formă în alt timp şi în alt loc. Poate drumurile noastre se vor reîntâlni cândva, undeva”.

Un roman extraordinar scris, cu cuvinte şi expresii picturale de-a dreptul.

Alexander Hausvater surprinde din nou, la final:

„Cu toţii purtăm pe spate o cocoaşă, ca Ludi. Câteodată ea e vizibilă, dar în majoritatea cazurilor reuşim s-o ascundem sub titluri universitare, medalii, premii, diplome sau certificate de tot felul. Înăuntrul nostru însă ea continuă să existe. Pe de o parte ne face vulnerabili, slabi, nesiguri, dar pe de altă parte tocmai ea este cea care ne conferă spiritualitate. Ne face să trăim o existenţă paralelă cu cea reală. Iar uneori când cele două se contopesc, visele devin realitate. Prin ele ajungem să transcendem slăbiciunea, mediocritatea şi nedreptatea. Spiritul devine respiraţie şi respiraţia devine suflet. În acest fel devenim autorii propriei noastre vieţi. O voce comună ne adună pe toţi laolaltă. Cu toţii suntem creaţia unei fiinţe supreme care ne iubeşte indiferent dacă purtăm cocoaşele la vedere sau nu”.

Alexander Hausvater – Ludi. Editura Integral, colecţia Galaxia H. 267 pag.