O carte pe zi: „Povestea naşterii tatălui meu”, de Cornel Samara

În urmă cu câţiva ani semnalam la această rubrică o carte semnată de Cornel Samara despre arhitectul Gheorghe Simotta, intitlulată „Gheorghe Simotta - Intre nobleţe şi arhitectură” apărută la Editura Vremea, 2017, în colecţia Mari arhitecţi bucureşteni (şi iniţial la Editura Sfântul Ierarh Nicolae, înfiinţată în 2009, cu sedii la Brăila şi Galaţi).

Gheorghe Simotta, născut în 1891 în Vlaho-Clisura, o mică localitate din munţii Macedoniei, într-o familie de aromâni, s-a refugiat în 1910, după absolvirea liceului, cu mama şi bunica în România.

Licenţiat în 1916 al Şcolii Superioare de Arhitectură din Bucureşti, pleacă pe front pentru un an, după care este detaşat la serviciul construcţiilor militare. Realizează, în perioada interbelică, o mulţime de proiecte – locuinţe individuale, blocuri de raport, arhitectură religioasă, stadion, arhitectură funerară, spital, muzeu, han etc. Cornel Samara menţionează 180 de proiecte dintre care 130 au fost realizate.

În 1938 a fost chemat la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti, unde a ajuns profesor titular la catedra de Desen Ornamental şi Academic. A fost profesor vreme de 30 de ani. În paralel, mai ales la senectute, a pictat mult, lăsând în urmă mulţime de acuarele. A murit în 1979, la 88 de ani. Pe lângă informaţiile despre viaţa arhitectului, volumul lui Cornel Samara mai cuprinde o seamă de dialoguri despre Simotta şi alţi arhitecţi aromâni, dar şi un număr impresionant şi foarte util de imagini ale realizărilor arhitectului Simotta, fotografii, file din carnetul de schiţe şi reproduceri după numeroasele acuarele.

Cornel Samara, despre care, după un nefericit vechi obicei al mai tuturor editurilor, nu aflăm nimic din partea Eikon (data naşterii, profesie, ce a mai scris şi când), nu este arhitect, deşi a reuşit o carte armirabilă despre un arhitect.

Şi este aromân. Iată-i mărturisirea: „Sunt aroman. Sunt o încleştare de simţuri vizuale, auditive şi olfactive, închegate printr-un sos de amintiri, învăţături şi experienţe care se varsă în marele malaxor numit creier. Ce înseamnă aromân pentru mine? Inseamnă realismul magic al povestirilor bunicii în straie negre, mătăniile portocalii ale bunicului, nunţile din anii ’80 din Urziceni cu formatia Ainodekam şi cusutul hlamburei, plăcintele tradiţionale, hasca, pâinea făcută în cireap, somnul dulce învelit în doagă, dovlecii copţi iarna în soba de teracotă, tunsul oilor, prepararea pastramei, fantoma unchiului Niculachi mort în bătălia de la cotul Donului sau a străbunicului Dimciu care a luat puşca şi de unul singur a început să ciuruie o hoardă de bulgari turbaţi care se pornise să-i linşeze prietenul pentru că acesta îndrăznise să vorbească armâneşte într-o cârciumă prăfuită şi slinoasă din Cadrilater.

De aici şi până la nevoia de a aduce un tribut rădăcinilor mele a fost doar un pas. Am stat mult timp în conservare cu această năzuinţă, dar fără să întreprind nimic concret. Şi aşa au trecut mai bine de zece ani. M-am simţit motivat numai după ce Dumnezeu m-a binecuvântat cu doi copii. Si astfel am început în anul 2012 să scriu despre profesorul arhitect Gheorghe Simotta. Pentru că m-a impresionat viaţa lui.”

După alţi ani, a scris despre alte vieţi, pe care le cunoştea mai bine – străbunicul Dimciu, care aplecat dintr-un sat cu aromâni din nordul Greciei şi s-a stabilit la sud de Bucureşti, unde a cumpărat pământuri, le-a muncit, a cumpărat altele, şi-a făcut casă arătoasă; despre bunicul şi despre tatăl său. Aşa a ieşit cartea de faţă, „Povestea naşterii tatălui meu”.

„Ca să pot contura armonios povestea şi să-i ung bine încheieturile, am fost nevoit să apelez de multe ori şi la imaginaţie.” O carte nu doar despre aromâni, ci despre români. Într-un limbaj pe alocuri arhaic. (Un exemplu: „Se abătu o secetă mare în sud şi multe cereale din plasa Vlaşca nu se făcură, dar pe pământurile lui Dimciu tot mai căzuse câte o ploicică. Cerealele lui fură mai puţine ca anul anterior, dar se vândură mai scump. Credinciosul Stogu muncea cu dăruire şi făcea eforturi disperate să-l consilieze cu cele mai bune sfaturi. Noaptea însă bea pe rupte cu supravieţuitorii batalionului de beţivi. Cumpărară şi mai multe ogoare. Pe unele semănară mei. Se întâmpla în anul 5 de când trăiau în România, când recoltele fură bogate peste tot, la toată lumea. Numai că în dreapta Neajlovului lăcustele făcură prăpăd. Cei din satele din stânga scăpară teferi, printre care şi Dimciu.”)

Există, sunt convins, un public şi pentru asemenea cărţi.

Cornel Samara – Povestea naşterii tatălui meu. Editura Eikon. 127 pag.