O carte pe zi: "Râsul", de Dorina Rusu

Nu pot să nu încep această prezentare cu textul excelent scris de Neculai Constantin Munteanu despre această nouă scriitoare - cartea este una de debut. "Din echipa de aur a Opiniei studenţeşti, revista ieşeană cu faimă naţională după decembrie ’89, făcea parte şi o zgâtie de fată, cam fragilă pentru o meserie practicată în vremuri atât de tulburi. Aparenţele erau înşelătoare. Zgâtia s-a ţinut scai de minerii care plantau flori, cu bâta, în Piaţa Universităţii, fără să ia bătaie. O lună mai târziu se afla în Valea Jiului, înnopta în casa unui miner şi intra în abataj, să vadă cum trăiesc minerii. În gaşca aia de golani, cum ar fi zis Ion Iliescu, toţi talentaţi, inteligenţi şi hotărîţi să termine cu trecutul, scrisul ei avea câteva date clare. Orice temă ar fi abordat, intra în subiect direct, simplu, fără fasoane, fără inhibiţii. Lucru şi mai neobişnuit, punea punct articolelor la fel de brusc, cam pieziş, cam şui, acolo unde considera că orice cuvânt în plus nu-şi avea rostul. Apoi, ştia să facă personaje din oamenii, vestiţi sau iluştri necunoscuţi, despre care vorbea. În fine, mai avea şi darul de a povesti cu umor şi cu olecuţă de autoironie, cât să facă suportabilă viaţa la vreme de restrişte. Toate acestea m-au făcut să-mi zic că în tânăra domniţă doarme un scriitor. Aşa că nu m-am mirat că până la urmă chiar a scris o carte. Asta pe care o aveţi în mână. Şi care, deloc întâmplător, se cheamă «Râsul». Cu douăsprezece povestiri rupte din viaţă. Dorina Rusu îmi pare un povestaş plin de farmec. Povestaş în sensul alegoriei prin care Mario Vargas Llosa desemna scriitorul. Adică un om cu darul de a duce şi de a aduce veştile şi poveştile cu oameni şi despre oameni. De citit".

Scrise cu naturaleţe, aceste ficţiuni bazate pe realitate par rupte din viaţă. Chiar din viaţa autoarei. Sunt precedate de un motto aparent bizar, din "Bărbierul din Sevilla" - Mă grăbesc să râd de toate, de teamă să nu fiu obligat să plâng" - care se explică uşor la lectura celor douăsprezce povestiri. Cum spunea însăşi autoarea, râsul vindecă, te salvează în situaţii limită, te învaţă ceva despre viaţă. O fată moare într-un accident de maşină, iar prietena ei nu ştie ce să facă în faţa sicriului şi râde; un fost comandant de detaşament de pioneri ajunge proxenet şef în Spania şi mama sa e mândră că s-a ajuns; nişte ciobani tineri încearcă să violeze un grup de fete dintr-un sat vecin şi lumea satului le acuză pe fete; un mare poet căzut în dizgraţie crede că are o misiune printre minerii din Valea Jiului; un tânăr îşi petrece viaţa între un azil din România şi unul din Germania etc. Multe feluri de a râde. Multă autoironie. "Dacă ne uităm în jur - conchide Dorina Rusu într-o autoprezentare - o să ne dăm seama că ţara e plină de oameni neserioşi care se iau foarte în serios. De aici vin multe dintre problemele României de azi". Ca într-una dintre cele mai reuşite povestiri ale volumului: "Liviu şi statul paralel".

Dorina Rusu - "Râsul". Editura Polirom, colecţia Egoproză. 154 pag.