O carte pe zi: „Travesti. Identităţi fluide” de Aurora Liiceanu

„Ea spune că este profitabil să te supui moralei convenţionale dacă vrei să fii o femeie fericită. Trebuie să fii foarte curajoasă să nu faci asta, pentru că, dacă o faci, la capătul drumului nu e decât singurătatea. Iar singurătatea distruge”.

 

Cu o tenacitate şi o consecvenţă de metronom, Aurora Liceanu, doctor în psihologie, profesor la diferite universităţi din Bucureşti ori străinătate, cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru“ din cadrul Academiei Române, publică an de an, de mai bine de un deceniu, cel puţin o carte care ajunge aproape instantaneu bestseller. Iar toate sau aproape toate se ocupă de probleme care ne preocupă pe toţi (sau ar trebui să ne preocupe), privite dintr-un unghi la care prea puţini ne vom fi gândit, luminând unghere doldora de viaţă şi lămurind probleme sau gânduri care ţin de stare noastră psihică – memorie, felurile de feminitate, sminteală, iubire, suferinţă şi pierdere, celebritate, relaţii eşuate, singurătate şi încă multe altele. Cele mai multe, văzute din punctul de vedere al femeii – dar nu e obligatoriu. Cele mai multe aducând în discuţie idei surpinzătoare, care în mod cert nu ne-au trecut prin cap. Toate fundamentate pe lecturi diverse şi greu accesibile. Toate într-un stil luminos, acaparator, colocvial, ca şi cum am sta de vorbă la o cafea ascultând pe cineva care chiar are ce să spună.

 

Aidoma se întâmplă şi cu cea mai recentă carte publicată, cea pe care o semnalăm astăzi şi care abordează o temă până nu demult tabu – identităţile fluide şi comportamnetul persoanelor LGDB.

 

Scriu editorii: „Femeie, bărbat, soţie, tată, single... Cu toţii ne definim într-un anumit fel, ne stabilim identitatea. Ce facem însă dacă împrejurările sau convenţiile sociale ne împiedică să ne-o afirmăm? Ne punem o mască şi ne conformăm regulilor, devenind altcineva atunci când suntem în public? Ce facem dacă vrem cu orice preţ să păstrăm amintirea cuiva drag care nu mai este? Îi preluăm gesturile şi îi purtăm hainele, identificându-ne astfel cu el/ea, aşa cum face Natalia, fetiţa care adoptă comportamentul şi obiceiurile mamei sale după moartea acesteia, într-un travesti emoţional? Aurora Liiceanu explică de ce unii dintre noi oscilează între identităţi diferite pornind de la cazul Nataliei, dar şi de la poveştile unor femei de ieri şi de azi care s-au definit altfel decât majoritatea – între ele, tinerele burrnesha albaneze care fac jurământul de castitate şi aleg să trăiască asemenea bărbaţilor sau Anne Lister, o femeie atrasă de femei într-o epocă în care societatea respingea relaţiile între persoane de acelaşi sex şi ale cărei jurnale intime au indignat multă vreme publicul englez”.

 

Prin urmare, de aici porneşte – de la ce acceptă sau respinge la un anume moment societatea, în funcţie de care admitem ori nu ceea ce suntem în sinea noastră. Iar exemplele şi povestea care curge din mai multe poveşti care se înlănţuie şi între care n-am bănui legături este captivantă. O femeie se îndrăgosteşte de un văduv, se căsătoreşte cu el, dar acesta are o fiică, iar fiica n-o prea acceptă pe noua soţie care nu se poate simţi decât ca o intrusă.

 

„Eram un triunghi strâmb, păream doi contra unu, doar că eu şi soţul meu eram, ca la jocul de cărţi, mână moartă. Odată am auzit-o pe Natalia vorbind cu o prietenă, căreia îi spunea cu mândrie că i-a cumpărat o nouă cravată foarte frumoasă tatălui ei, lăudându-se că numai ea îi cumpără cravate.

 

Şi-a dat seama că o aud, am realizat asta şi am tras concluzia că mi-e interzis să cumpăr cravate. Ca şi să pregătesc micul dejun. Eu mi-am zis că ori nu poate, ori nu vrea să înţeleagă că există roluri şi graniţe care se stabilesc în relaţiile dintre oameni, indiferent dacă sunt apropiaţi sau nu. (…) Orice gând şi orice intenţie de a mă apropia de ea erau sortite eşecului. Situaţia acestei relaţii şi coabitarea noastră ajunseseră să mă frământe şi toate speranţele de la începutul poveştii mele cu tatăl ei se spulberau treptat”.

 

Acestei poveşti i se alipeşte lesne cea a Annei Lister, prima femeie aleasă în Halifax Literary and Philosophical Society, erudită, abilă în domeniul tehnic, cu cunoştinţe despre minerit, canalizare şi construcţii, care a ajuns pe un vârf greu accesibil din Pirinei, toate acestea fiind lucruri pe care le făceau bărbaţii, nu femeile. Şi căreia îi plăceau femeile. „Anne Lister ştia foarte bine că este femeie, chiar dacă se comporta ca un bărbat, se simţea în relaţia cu Mariana ca un soţ şi adopta o vestimentaţie masculină. Înţelegea că era o persoană specială, că era aşa datorită naturii. Avea, fără îndoială, curaj şi nu juca un rol. Cei care o vedeau sau o cunoşteau ştiau asta, însă pentru ei atitudinea lui Anne era dezonorantă şi prilej de insulte şi mojicii. De aceea îi spuneau Gentlemanul Jack. Dacă ar fi trăit astăzi, s-ar fi căsătorit legal, şi-ar fi afirmat orientarea sexuală şi nu s-ar fi ascuns. Există şi în prezent situaţii complicate în ce priveşte rolul sexual, dar ele sunt adesea publice, jucate pe faţă”.

 

O carte captivantă, care ar putea deschide ochii multora.