Oroarea de la Bacău – un "Bacovia" monstruos se plimbă de mână cu doi copii mutanţi

Prima Capitală a fost desemnată Timişoara, iar cea de-a doua, Capitala en-titre, pentru perioada 2 mai 2017-1 mai 2018 este Bacăul. Şi aici vine pozna.

Pentru a marca începutul de mandat de Capitală a Tineretului, autorităţile din Bacău au dezvelit, cu mare pompă, ceea ce au numit "noua identitate vizuală a oraşului" şi anume un obiect din metal, reprezentând un monstru adult care ţine de mână doi copii mutanţi, cu toţii închipuiţi din şaibe, piuliţe, biele, tije, manivele, arcuri, bile, flaşe, prezoane şi alte deşeuri metalice. Grupul statuar este, în viziunea aceloraşi autorităţi băcăoane, un "monument" dedicat lui George Bacovia. Adică adultul de tinichea este Bacovia, iar copiii cu nevoi speciale pe care îi ţine de mână îi reprezintă pe junii sărbătoriţi vreme de un an în Capitala Tineretului din România.

Până acum, în Bacău mai bântuia un Bacovia de bronz, lucrare a sculptorului Constantin Popovici dezvelită în anul 1971 – este vorba despre un Bacovia despuiat, desculţ şi cu capul plecat, care-şi plimbă sexul atrofiat pe o generoasă platformă pătrată de piatră.

Dar Bacovia (George Andone Vasiliu – 1881-1957) nu este singura "temă" care a depăşit puterea de înţelegere a celor care au abordat-o. Recordul de lipsă de adecvare la subiectul reprezentat îl deţine Eminescu (1850-1889).

De la debutul din 1866 în revista Familia a lui Iosif Vulcan, Eminovici Mihai a devenit Mihai Eminescu şi, sub acest nume, a trăit şi a scris literatură şi gazetărie pe ici, pe colo, în România diverselor geometrii politice şi prin oarece străinătăţuri, până în 1889.

În volum a (fost) debutat de Titu Maiorescu – Poesii (ed. I, 1883). I s-a refuzat Premiul Academiei.

La 15 iunie 1883, Eminescu a (fost) înnebunit şi, până la ultima suflare pe care şi-a dat-o în sanatoriul dr Şuţu de pe strada Plantelor din Bucureşti, a oscilat, tragic, între perioade de aparentă sănătate şi episoade de revenire a bolii.

Corpul neînsufleţit al poetului a fost dus, pentru autopsie, la Spitalul Brâncovenesc. Doctorii au vrut să i se uite în cap, să vadă ce avea el acolo, dar, luaţi cu treaba cum erau, i-au uitat creierul într-un borcan, pe pervazul unei ferestre, unde acesta s-a şi stricat.

De pe urma lui Eminescu ne-au rămas vreo patru poze şi câteva zeci de kilograme de operă proprie şi mai bine de o tonă de exegeze.

În anul 1911, la Galaţi, avea să fie dezvelit primul monument dedicat lui Eminescu. Aveau să urmeze alte câteva zeci de monumente, statui, busturi, în ţară şi în străinătate. În toate cazurile, atât comanditarii, cât şi sculptorii (altfel artişti stimabili) s-au dovedit a fi depăşiţi de temă. La Galaţi, Eminescu iese dintr-o stâncă la poalele căreia se împleticeşte o femeie goală; la Montréal a apărut un Eminescu desculţ, ambalat într-un halat şi cu o mimică de retardat; la Blaj, capul lui Eminescu pare înfipt într-o bucată de pânză precum cel al marionetelor ce sunt manevrate cu degetele; la Cluj, Eminescu pare a fi scos în cătuşe din sediul DNA; la Iaşi poetul apare înfăşurat într-o draperie groasă; la Paris avem de-a face cu un Eminescu mutant, crescut între crengile unui copac; la Chişinău, în faţa sediului Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, statuia lui Eminescu pare a-l înfăţişa, prin atitudine şi aroganţă, pe Miron Cosma; la Bucureşti, în faţa Ateneului, găsim un Eminescu nud, cu un prosopel înfăşurat în jurul şodurilor etc. etc.

Despre acest ultim Eminescu, cel din faţa Ateneului Român, poetul T.O. Bobe a publicat (în revista Dilema) , un text care merită citat: "Mă întreb cum să nu râzi în faţa unui Eminescu nud şi cum să nu-ţi închipui instantaneu figurile altor scriitori în aceeaşi ipostază. Gândiţi-vă la Maiorescu având un ştergar în jurul şoldurilor, la Caragiale camuflându-şi Doamne iartă-mă cu pălăria, la Hortensia Papadat Bengescu în costum de baie, la Sadoveanu cu şuncile revărsate peste şnurul boxerilor."

Post Scriptum 1:

La sfârşitul anilor ʼ90, Alexandru Condeescu, directorul de atunci al Muzeului Naţional al Literaturii Române, a organizat, la sediul instituţiei, o expoziţie Eminescu. Acolo şi atunci am văzut pentru prima oară, expusă sub un "acvariu" de sticlă, masca mortuară a lui Eminescu (ipsosul a fost realizat la 16 iunie 1889, la Spitalul Brâncovenesc, de către sculptorul Filip Marin). Cutremurat, l-am rugat pe Condeescu să mă lase să ţin în mâini mulajul. Şi m-a lăsat. Ipsosul acela ieftin îl păstrează pentru eternitate pe Eminescu aşa cum a fost şi este mult mai impresionant decât toate marmurele în care a fost dăltuit sau bronzurile monumentale în care a fost turnat poetul.

Post Scriptum 2:

Pe aceeaşi temă, de Nichita Stănescu, despre Mihai Eminescu: „Atâta să nu uitaţi:/ că el a fost un om viu,/ viu,/ pipăibil cu mâna.// Atâta să nu uitaţi:/ că el a băut cu gura lui,/ că avea piele/ îmbrăcată în ştofă.”

Pe adevăratul Bacovia îl puteţi vedea aici, când îşi aprinde o ţigară de la ţigara lui Arghezi:

https://www.youtube.com/watch?v=rsNCG9vFPG8

Halucinantul spectacol grotesc al dezvelirii mutanţilor de la Bacău este disponibil la adresa:

https://www.youtube.com/watch?v=h1S-LdkBjkE