Tensiunile dintre ţările europene şi Rusia. Cum au reuşit europenii să facă faţă invaziilor ruşilor, în trecut

De 72 de ani, securitatea Europei de Vest este garantată de Statele Unite ale Americii şi de Tratatul Nord-Atlantic. În perioada războiului rece, statele Europei vestice se temeau de expansiunea sovietică, mai ales după ce s-a văzut câte abuzuri săvârşeau regimurile comuniste aservite Uniunii Sovietice în statele est-europene (ocupaţia sovietică a României din anii 1944-1958, încarcerările şi crimele comuniste din Polonia, reprimarea revoluţiei ungare din 1956, tancurile sovietice în "Primăvara de la Praga" din 1968).

Din 2004, statele est-europene care au aderat la NATO depind în mare măsura de sistemul defensiv american în faţa agresiunii ruse. În anii 2017-2020, după ce administraţia prezidenţială Trump a erodat NATO şi încrederea în Statele Unite, statele membre ale Uniunii Europene au luat în considerare crearea unei armate europene pentru a se apăra de agresiunea rusă.Tensiunile dintre statele membre NATO/UE şi Federaţia Rusă au reapărut în contextul conflictului ruso-ucrainean.  

Au fost însă vremuri când Rusia nu deţinea arme de distrugere în masă şi totuşi, era ca şi acum privită ca o mare ameninţare de către europeni. Europenii se apărau pe cont propriu sau prin alianţe defensive, fără ajutor din partea unei superputeri militare extra-europene. Vorbim de vremuri când Statele Unite ale Americii nici nu existau ca superputere globală. În anumite ocazii, polonezii au reuşit să se apere de invaziile ruşilor. Francezii, britanicii, germanii şi suedezii chiar au reuşit să întreprindă expediţii ofensive chiar pe teritoriul rusesc.

De altfel, relaţiile dintre europeni şi ruşi au fost cam dintotdeauna tensionate şi conflictuale. Acum 1000 de ani, Rusia Kieveană desfăşura campanii împotriva Imperiului Bizantin şi Ducatului Poloniei.  

Apărarea europeană în faţa Ţaratului Rus 

Prima înfrângere semnificativă pentru ruşi a fost în Războiul Livonian din anii 1558-1583. Ţaratul Rusiei a încercat atunci să ocupe Terra Mariana sau Vechea Livonie care cuprindea teritoriile Estoniei şi Letoniei de azi. Ordinul livonian care a fost o ramură autonomă livoniană a Ordinului Teutonic, condus de Gotthard Kettler, Uniunea Polonă-Lituaniană, Regatul Dano-Norvegian, Regatul Suediei, Cazacii zaporojeni şi Principatul Transilvaniei condus atunci de Ştefan Báthory au putut împreună să le ţină piept armatelor ruse invadatoare ale ţarului Ivan al IV-lea cel Groaznic. Livonia a fost atunci împărţită între Uniunea Polono-Lituaniană, Suedia şi Regatul Dano-Norvegian după Tratatul de la Yam-Zapolsky. 

O altă lovitură dură pentru Ţaratul Rusiei s-a petrecut în Timpurile tulburi (anii de interregnum dintre stingerea dinastiei Rurik din 1598 şi momentul fondării dinastiei Romanov din 1613). Profitând de slăbiciunea Rusiei, un corp expediţionar suedez a ocupat cetatea Novgorodului în 1611. Suedia a încercat atunci să-l instaleze pe Carl Filip, fratele lui Gustav Adolf, ca monarh al Rusiei. În anii următori, suedezii au capturat Gdov şi au asediat Pskovul. Războiul a încetat când s-a semnat pacea la Tratatul de la Stolbovo. Prin acest tratat, Rusia a pierdut accesul la Marea Baltică pentru un secol şi a cedat Suediei provincia Ingria, precum şi oraşele Ivangorod, Jarma, Koporye şi Nöteborg. La schimb, Suedia i-a restituit oraşele Novgorod şi Gdov. 

În anii 1632-1634, ruşii au încercat să captureze Smolensk şi au fost respinşi de polonezi. La asediul cetăţii Smolensk, 2.212 de soldaţi polonezi au rezistat asediului impus de cei 24.000 de soldaţi ruşi conduşi de Mihail Borisovici Shein. În 1633, Regele Poloniei şi Mare Duce al Lituaniei, Vladislav al IV-lea Vasa a mobilizat o armată de 13.200 de infanterişti ruşi, 8.300 de cavaleri şi 12.000 de cazaci ca să-i alunge pe ruşi, să asedieze tabăra rusească şi chiar să-l determine pe Mihail Borisovici să capituleze în 1634. 

În 1700-1721 s-a desfăşurat Marele Război al Nordului dintre coaliţia condusă de Imperiul Suedez al lui Carol al XII-lea (compus din Ducatul Holstein-Gottorp, Confederaţia de la Varşovia, Imperiul Otoman, Hanatul Crimeii, Valahia, cu sprijinul Provinciilor Unite şi al Marii Britanii) şi coaliţia condusă de Imperiul Rus al lui Petru cel Mare (compus din Hetmanatul Căzăcesc,Saxonia, Regatul Dano-Norvegian, Uniunea statală polono-lituaniană, Prusia, Hanovra, Moldavia). Carol al XII-lea al Suediei a invadat Rusia, dar forţele suedeze au fost învinse la Poltava de armata rusă a lui Petru cel Mare din 1709. Imperiul Suedez a intrat în declin, iar Imperiul Rus a devenit o mare putere dobândind accesul la Marea Baltică după construirea oraşului Sankt Petersburg. 

Loviturile europenilor în inima Imperiului Rus 

La 2 decembrie 1805, la Austerlitz, marea armată franceză alcătuită din 75.000 de soldaţi condusă de împăratul francez Napoleon Bonaparte a învins armatele Rusiei şi Austriei conduse de ţarul Alexandru I şi împăratul Francisc al II-lea. Trebuie precizat că armata rusă de atunci nu avea o formaţiune  permanentă, ofiţerii ruşi erau recrutaţi doar din cercurile aristocratice indiferent de competenţă, cu toate astea infanteria rusă era una dintre cele mai rezistente din Europa. Armata rusă dispunea  atunci şi de o artilerie excelentă, însă conducerea nu era competentă. De exemplu, corpul IV a fost comandat  de ducele Mihail Kutuzov care înţelegea cât de vitală era menţinerea poziţiei armatei ruse pe Înălţimile Pratzen. Ţarul Alexandru a decis că trebuie să-l trimită în luptă, fapt ce i-a diminuat orice şansă de izbândă. Cavaleria franceză s-a mutat în spatele liniilor armatei ruse şi au provocat pierderi mari. Kutuzov a fost grav rănit, iar ginerele său Ferdinand von Tiesenhausen a fost ucis. Când trupele ruse s-au retras prin iazurile îngheţate Satschan, artileria franceză a tras spre ei, iar gheaţa s-a spart. Soldaţii ruşi s-au înecat, căzând în iazurile reci cu tot cu piesele de artilerie. Numărul celor înecaţi e inexact căci unele surse indică între 200 şi 2.000. 

În 1812, armata franceză a lui Napoleon, alcătuită din 600.000 soldaţi a reuşit cu succes să învingă armata rusă la Borodino şi să ocupe Moscova pe 14 septembrie. Napoleon a ordonat incendierea oraşului şi a aşteptat 5 săptămâni ca ruşii să cedeze şi să încheie o pace favorabilă francezilor. Ruşii au refuzat să cedeze, iar la venirea iernii, soldaţii francezi au început să moara de foame şi de hipotermie. Armata franceză număra atunci doar 100.000 de soldaţi. Napoleon a fost nevoit să facă una dintre cele mai catastrofale retrageri din istorie. Pe drumul de întoarcere, "Generalul Iarnă" şi foametea, dar şi atacurile de gherilă ale cazacilor şi ţăranilor ruşi i-au decimat armata. S-a întors în Franţa cu numai 10.000 de soldaţi. Cu toate că, ceea ce trebuia să fie o mare victorie s-a transformat într-o mare înfrângere, Napoleon a fost singurul conducător european din istorie care a fost capabil să ocupe Moscova. 

Dar cel mai notabil conflict în care Rusia a fost înfrântă de marile puteri europene a fost în Războiul din Crimeea. În 1853 a izbucnit Războiul din Crimeea dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Rus din motive religioase. Rusia dorea ca ortodocşii din cadrul Imperiului Otoman să aibă protecţie. Simultan, s-a declanşat un conflict dintre Biserica Romano-Catolică din Franţa şi Biserica Ortodoxă Rusă privind privilegiile lăcaşurilor de cult din Palestina. Dar cauza principală a fost ocuparea celor două Principate Danubiene (Valahia şi Moldavia) de către ruşi, act care i-a determinat pe otomani să le declare război.Otomanii conduşi de Omar Pasha au traversat Dunărea şi au pătruns în Valahia la 7 iulie 1854, anexând oraşul Giurgiu. În acelaşi timp, austriecii i-au ameninţat pe ruşi cu un ultimatum, iar ţarul Nicolae I a retras trupele ruse din Principatele Danubiene, exceptând Dobrogea. Principatele Danubiene au intrat imediat sub controlul austriecilor. În 1854, Imperiul Otoman a cerut ajutor din partea lui Napoleon al III-lea al Franţei şi al reginei Victoria al Marii Britanii. Flotele navale anglo-franceze s-au implicat să apere transportatoarele navale turceşti din Marea Neagră. 

În septembrie 1854, aliaţii anglo-francezi au debarcat în Crimeea controlată atunci de Rusia, i-au învins pe ruşi în bătăliile de la Alma şi Balaclava  şi au asediat fortăreaţa Sevastopol. În 1855 li s-au alăturat trupele Regatului Sardiniei-Piedmont. Ruşii au evacuat Sevastopolul. La 1 februarie 1856, după ce Austria a ameninţat că se va alătura anglo-francezilor, Rusia a cedat şi a semnat termenii de pace. La 30 martie 1856 a fost semnat Tratatul de la Paris care garanta integritatea Imperiului Otoman, neutralitatea Mării Negre, accesul tuturor naţiunilor şi libera circulaţie navală pe Dunăre şi cedarea Basarabiei către Moldavia de Rusia. Drept rezultat, Principatele Valahiei şi Moldaviei s-au unit în 1859 într-un nou stat - România. România avea să se implice de partea Rusiei în războiul ruso-turc din anii 1877-1878 pentru dobândirea independenţei faţă de Imperiul Otoman. 

Ultimele confruntări dintre europeni şi ruşi 

Primul Război Mondial a fost o înfrângere catastrofală pentru Imperiul Rus (atunci făcea parte din Antanta) în luptele cu Puterile Centrale (Austro-Ungaria şi Imperiul German). În Bătălia de la Tanneberg, Rusia care avea superioritate numerică - 230.000 de soldaţi, a pierdut în faţa Germaniei care dispunea de 150.000 de soldaţi, dar şi de artilerie mai avansată. 70.000-90.000 de soldaţi ruşi au fost ucişi sau răniţi atunci, iar generalul Alexander Samsonov s-a sinucis de ruşine. Din cauza revoluţiei bolşevice condusă de Vladimir Lenin (sprijinit şi transportat în Rusia chiar de către germani) şi abolirii monarhiei ţariste prin abdicarea ţarului Nicolae al II-lea, Rusia a ieşit din război prin încheierea Tratatului de la Brest-Litovsk. Ca o menţiune, Rusia a condus la escaladarea Primului Război Mondial în 1914 ca urmare a mobilizării trupelor sale în sprijinirea Serbiei atacată de Austro-Ungaria. 

Fără ajutorul american, sovieticii ar fi pierdut Al Doilea Război Mondial în faţa naziştilor. În 1941, forţele Germaniei Naziste condusă de Adolf Hitler a invadat Uniunea Sovietică condusă de Iosif Stalin în cadrul Operaţiunii Barbarossa şi au ocupat Leningrad şi Stalingrad (Sankt Petersburg şi Volgograd de azi). După implicarea americanilor în aprovizionarea sovieticilor, germanii nazişti au fost alungaţi din teritoriul sovietic. Bătalia decisivă de la Kursk a fost câştigată de sovietici, care de atunci au înaintat până au ocupat Germania de Est şi Berlinul. Frontul de Est a fost caracterizat pentru ferocitatea şi brutalitatea fără precedent datorită distrugerilor în totalitate, deportărilor în masă, pierderilor imense de vieţi omeneşti. Circa 30 milioane de ruşi şi-au pierdut viaţa datorită luptelor cu naziştii, foametei şi frigului, dar şi datorită cruzimii lui Stalin. A fost ultima oară când un stat european a înfruntat Rusia la scară largă.