Volumul "Fundesac" de Răsvan Popescu, elogiat în publicaţia italiană Il Manifesto

Jurnalistul Marco Dotti vorbeşte pe larg în Il Manifesto despre cartea "Fundesac", versiunea italiană a volumului "Prea târziu" al lui Răsvan Popescu.

"Tineri cyberpunk în război cu adulţii. Mineri care nu se privesc în ochi, o viaţă privită din subteranul infernal al unei galerii. O societate unde apusul socialismului nu a adus nicio lume nouă", îşi începe expunerea Marco Dotti, continuând: "Cum ajungi la fundul sacului? Cum se poate reduce totul la a munci, a trăi şi a muri în subteran, la zeci şi zeci de metri adâncime, unde chiar şi şobolanii respiră cu dificultate, unde gazul grizu este mereu prezent - mai greu decât aerul, mai perfid decât prăbuşirea galeriilor, mai viclean decât bărbaţii şi adesea decât şobolanii - la baza galeriilor, iar vâlva - monstrul care traversează mitologia populară-minieră românească - tulbură somnul muncitorilor care sapă? Cum poţi spera sau reînvia instinctul de a fugi dintr-un asemenea loc? Pur şi simplu, din mină nu se poate fugi. Niciodată".

Mai departea jurnalistul explică: "Prevost, în secolul al optsprezecelea, într-o relatare care, cel puţin în literatura europeană, poate fi considerată pe bună dreptate un model pentru o mare parte din povestea vieţii subterane, «Aventures intéressantes des mines de Suède», a descris existenţa unei comunităţi misterioase îngropată de vie, oameni letargici care ies la suprafaţă doar când unul dintre ei ajunge în acel stadiu de panică şi sălbăticie cu care, într-un fel sau altul, toţi se vor confrunta în cele din urmă în adâncuri, cum ar spune Huysmans".

"Trăind la limita animalităţii, te poţi mira că cineva pleacă în altă parte?", observă Răsvan Popescu, citat de Il Manifesto. Poate că acest "în altă parte" de care vorbeşte Popescu se aseamănă cu situaţia unei fiare care face imprudenţa de a trece un prag, este unicul mod pentru a se salva. Un mod paradoxal, pervers, crud, dar în anumite condiţii şi limite, este unicul mod de viaţă. Deoarece, "cine s-a născut aici nu pleacă nicăieri, trebuie să înveţe această muncă, în subteran. La suprafaţă, nu valorează nimic. Unde să se ducă?", mai scrie Il Manifesto.

Cel care vorbeşte cu fermitate în cartea lui Popescu este inginerul-şef, care răspunde astfel dubiilor lui Costa, tânărul procuror însărcinat să investigheze sau mai bine spus să îndeplinească în timp scurt formalităţile necesare în urma decesului unui miner. Un accident la locul de muncă precum altele, într-o mină de cărbuni de pe Valea Jiului, locaţie care face subiectul romanului implicant şi captivant al lui Popescu - "Fundesac", publicat de editura Bonanno, în traducerea lui Marco Cugno.

Potrivit Il Manifesto, nu poţi fugi din mină, nici măcar când Enache, responsabilul de siguranţa minieră, decide să îi transforme pe mineri într-un "detaşament înarmat cu bâte, trimiţând aproximativ 1.000 de persoane la spital". "Dar aceasta este politica", observă caustic Popescu, citat de Il Manifesto. Politică a fost şi decizia lui Enache de a-i mobiliza pe oameni, "pentru a merge la Bucureşti să spargă capetele intelectualilor". Ne aflăm la începutul anilor 1990, când minerii din Valea Jiului au fost transportaţi masiv în capitala României pentru a "calma" prin violenţă protestele studenţilor împotriva regimului. De ce s-a întâmplat acest lucru? Ce se întâmplă după? Cititorul este încet-încet condus spre a se întreba cărui fapt s-au datorat prima şi morţile succesive care zdruncină viaţa "la fundul sacului", în mina Fundesac, un infern vertical de ascensoare şi lifturi de marfă, ventilatoare şi vagoane, sare, cantine împuţite şi duşuri comune, unde nici măcar la începutul anilor 1990 ai secolului trecut oamenii nu îndrăzneau niciodată să se privească în faţă, totul având tonalitatea gri-închisă a întunericului sau cea galben-sulfurie a infernului.

Vorbind despre "Condamnaţii din subteran", Il Manifesto povesteşte cum Petroşani, Uricani, Vulcan, Aninoasa, Lupeni şi Petrila sunt localităţi dintr-o regiune pe care, încă de la venirea sa la putere, Nicolae Ceauşescu a dorit să o transforme într-un adevărat laborator de experimentare socială, "importând" oameni în teritoriu, astfel încât să dea viaţă unei comunităţi multiculturale şi lipsită de conflicte. Dar nu a fost aşa din diverse cauze. O zonă şi "o lume fără cer" (titlul primei redactări a romanului care, sub forma unui volum de reportaje, a fost respins de edituri din motive de cenzură), în care Popescu, născut la Bucureşti în 1962, nu doar că a experimentat ca scriitor, ci a trăit şi, mai ales, a lucrat chiar în mine pe postul de geolog.

Tradus cu rigoare, eleganţă şi stil de Marco Cugno, romanul "Fundesac" a apărut în 1996 la editura Humanitas din Bucureşti, cu titlul "Prea târziu", fiind ecranizat şi proiectat la Cannes în acelaşi an, în regia lui Lucian Pintilie, aminteşte Il Manifesto.

"Orizontul descris de Popescu este plat, fără un cer clar şi fără o dimensiune transcendentă care ar fi fost direcţionată în mod inexorabil spre bază. Este posibil să locuieşti într-un astfel de loc? Pe cine anume investighează Costa? Oare investighează însuşi sistemul? Sau investighează un om care a mers prea departe, devenind o fiară? În spatele traumei din romanul său, Popescu secţionează bucată cu bucată sistemul în care s-a format şi pe care după 1989 l-a văzut dizolvându-se. Ochii lui Costa văd acest sistem în faza sa critică, atunci când aparenta cenzură din anumite organizaţii strategice ale statului arată că de la Ceauşescu la democraţie, cel puţin în cazul minelor, s-a schimbat foarte puţin, iar anumite revoluţii s-au văzut doar din anumite unghiuri întunecate, asemănându-se mai mult cu amănuntele unui testimoniar", mai scrie publicaţia italiană.

Potrivit aceleiaşi publicaţii, şi "Cruciada copiilor", apărută în italiană cu denumirea "La crociata dei bambini", în traducerea lui Mauro Barindi, are ca scenariu România sfârşitului de secol XX. "Aici, orizonul nu este atât de infernal şi nici la fel de geometric precum cel descris de Popescu", scrie Il Manifesto. "Subiectul principal este deturnarea unui tren cu elevi care merg în vacanţă de către copii ai străzii hotărâţi să recurgă la formule magice şi practici specifice lui Harry Potter pentru o cruciadă proprie împotriva lumii adulţilor. Cazul se transformă încet-încet într-unul social, politic, total. Ajunge pe prima pagină a ziarelor, pe ecranele televizoarelor, apar comentarii pe internet şi sunt alimentate dezbaterile privind tendinţele spre delincvenţă ale tinerilor, după revoluţie; poliţia este în criză, la fel şi protecţia civilă şi guvernul, «experţii» îşi exprimă orgolioşi părerile, opinia publică este şocată, adulţii sunt catalogaţi drept «infantili», copiii sunt etichetaţi drept «adulţi», apar o mulţime de semne de întrebare şi la fel de multe răspunsuri", mai scrie Il Manifesto.

Publicaţia face de altfel legătura între copiii din romanul Florinei Ilis şi minerii din cartea lui Răsvan Popescu. "Şi copiii din romanul Florinei Ilis încearcă să fugă; şi ce este această fugă dacă nu o tentativă de a merge în altă parte? De a se sustrage pentru totdeauna unei normalităţi care, chiar dacă nu este animalitatea dintr-o mină, a devenit inumană? Dar fuga, şi în cazul romanului Florinei Ilis, se va dovedi imposibilă. Şi chiar şi revenirea acasă. Condiţia de adult va fi dobândită, dar cu un preţ foarte mare".

"Oare este într-adevăr posibilă fuga? Oare este posibilă revenirea?", se întreabă Il Manifesto, făcând trimitere la un alt roman, "Întâlnirea" de Gabriela Adameşteanu, apărut în italiană cu denumirea "Incontro", la editura Nottetempo. Când Traian Manu a aterizat la Bucureşti, în vara anului 1986, după peste 40 de ani de exil, lucrurile într-adevăr se schimbaseră. Şi nu doar ca urmare a scurgerii timpului. Acum, Manu, protagonist al cărţii "Întâlnirea" de Gabriela Adameşteanu (într-o reuşită traducere de Roberto Merlo) este cetăţean italian. Paşaportul îi acordă acest statut, dar Traian Manu visează la revenire. Este un ilustru profesor de biologie şi îşi face iluzii că faima sa l-a rechemat în ţară. În spatele invitaţiei de a susţine o serie de conferinţe, de fapt a fost ţinut sub observaţia regimului. Manu ar fi vrut să revadă, să aibă întâlniri, voia să se regăsească acasă, dar nu a putut. Regimul Ceauşescu era la final, dar loviturile finale sunt cele mai dure.

"Exilul este o revenire imposibilă", scria Norman Manea. Iar Mircea Eliade, în "Jurnal portughez", citat de Gabriela Adameşteanu, scria că fiecare exilat este un Ulise în căutarea drumului spre Itaca, dar în acelaşi timp, orice existenţă reală reproduce nu doar acest drum, ci întreaga Odisee. Fiecăruia dintre noi, concluziona Eliade în ceea ce este o idee-cheie în cartea Gabrielei Adameşteanu, îi este oferită "oportunitatea de a deveni Ulise", dar pentru a ne da seama trebuie să ştim să vedem semnele, chiar şi atunci când nu există.

Acest lucru îl face Doina Ruşti în romanul "Zogru", ediţie îngrijită de Roberto Merlo, la editura Bonanno, consideră Il Manifesto. Zogru este un nemuritor, un "om care nu ştie să moară", o fiinţă desprinsă din pântecul cald al pământului, o zi de primăvară în Săptămâna Patimilor din 1460. De atunci, Zogru parcurge fluxul istoriei, intră în trupul oamenilor, conferă pasiuni transmise prin intermediul unui fir comun între individualităţile în care stă. În acest mit se deschide spaţiul îngust al istoriei. Accede la acea temporalitate a fantasticului care, în fond, nu este altceva decât o revenire la uman a unui demon, a unei legături nefericite cu pământul - iar acest lucru se vede la Popescu în tranziţia spre infern. Mai ales dacă acel loc se numeşte România, concluzionează publicaţia italiană Il Manifesto.