Cum a ajuns celebrul gigant Silicon Valley Bank să se prăbuşească de fapt

Un vârtej de zvonuri şi panică a distrus Silicon Valley Bank, lovind cu violenţa unei tornade. Dar norii s-au adunat cu mult, mult timp înainte de dezastru, iar cine a vrut să vadă, a văzut pericolul.

Colapsul SVB nu s-a produs din senin, dar a fost ceva fulgerător. În calmul de după furtună s-au căutat vinovaţii: executivii, toţi concediaţi după dezastru, administraţia Trump, care a relaxat testele de stres pentru bănci, investitorii care au tolerat asumarea de riscuri excesive, autorităţile care n-au intervenit mai devreme, deşi ştiau că sunt probleme, clienţii, care s-au lăsat pradă zvonurilor şi panicii, dobânzile mari, chiar şi vremurile în care trăim.

„Viteza lumii s-a schimbat”, spunea Sam Altman, directorul de tehnologie din spatele fenomenului de inteligenţă artificială ChatGPT, la scurt timp după un puseu istoric de retrageri de depozite de la SVB, când clienţii au încercat să scoată cel puţin un sfert din depozite în 24 de ore. „Oamenii vorbesc repede”, a adăugat el. „Oamenii mută banii repede”, relatează Business Magazin.

Cu toate acestea, săptămânile de după 10 martie, data prăbuşirii băncii americane, i-au adus pe cei porniţi în căutarea ţapului ispăşitor şi a cauzelor unei crize care nu s-a mai produs în faţa unui adevăr inconfortabil: problemele care au provocat cea mai mare hemoragie bancară din istorie nu au fost nici un eveniment ciudat, nici ceva imprevizibil.

În interviurile cu Financial Times – inclusiv unele efectuate înainte ca SVB să falimenteze – mai mulţi bancheri, autorităţi de reglementare şi executivi au oferit impresii sincere despre problemele băncii şi despre consecinţele prăbuşirii acesteia.

Aproape toţi sunt acum de acord asupra unui lucru – furtuna care a doborât banca era ascunsă la vedere.

Cu mai mult de un an înainte ca SVB să falimenteze, organele de supraveghere din afară şi unii dintre consilierii băncii identificaseră pericolele care pândeau în bilanţul ei. Cu toate acestea, niciunul – nici agenţiile de rating, nici examinatorii de la Rezerva Federală a SUA, nici consultanţii externi pe care SVB i-a angajat de la BlackRock – nu a reuşit să convingă conducerea băncii să-şi ghideze instituţia pe o cale mai sigură.

Faptul că astfel de pericole evidente nu au primit atenţie i-a consternat pe supravieţuitorii episoadelor anterioare de catastrofă financiară. „În general, nu-mi dau cu părerea despre ce ar fi trebuit sau nu să vadă cineva atunci când pot să văd mai clar trecutul”, spune Lloyd Blankfein, care a fost directorul executiv al Goldman Sachs în timpul crizei din 2008. „Voi face o excepţie în acest caz, pentru că problemele erau evidente”.

La câteva săptămâni după ce SVB a fost pusă sub administrare specială, autorităţile de reglementare din SUA încă mai evaluează prejudiciul cauzat. Protejarea banilor din conturile clienţilor SVB a costat până acum autorităţile 20 de miliarde de dolari. Pentru a limita perturbările, instituţiile vulnerabile au primit finanţare de urgenţă în valoare de zeci de miliarde de dolari în plus. În timp ce Fed aşteaptă reacţia la primul dintre rapoartele de autopsie oficiale, cei responsabili pentru menţinerea în siguranţă a sistemului bancar din SUA sunt forţaţi să se confrunte cu amploarea erorilor lor.

Costurile acestor greşeli au fost agravate de cea mai abruptă creştere a ratelor de dobândă din SUA din mai bine de patru decenii. Când acum aproape 18 luni autorităţile de reglementare au început să vorbească cu SVB despre concentrarea datoriilor pe termen lung în bilanţul ei, ratele dobânzilor din SUA erau aproape de zero. Până în martie, ratele au ajuns la cel mai ridicat nivel din 2007, iar retorica Fed privind combaterea inflaţiei a indicat că banca centrală va duce dobânzile peste pragul de 5% în acest an.

Această înăsprire bruscă a politicii monetare aproape că a garantat că SVB va suferi pierderi paralizante din deţinerile sale substanţiale de obligaţiuni guvernamentale americane. Semnele că vin necazuri erau la vedere pentru deponenţi şi pentru autorităţile de reglementare. Dacă o criză putea fi evitată în acest punct depindea de cine acţionează primul – autorităţile şi conducerea băncii sau deponenţii. Agenţiile de rating au fost una dintre aceste surse de informaţii disponibile public despre problemele care se profilau.

Încă din octombrie, S&P a remarcat soldurile „foarte mari” ale deponenţilor individuali – cu mult peste limita de 250.000 dolari pentru asigurarea depozitelor la nivel federal – un factor care prezenta „un anumit risc de lichiditate în cazul unor retrageri”, posibil pentru că în cazul acestor deponenţi probabilitatea de a-şi muta banii în altă parte este mai mare. Dacă acest risc s-ar materializa, agenţia de rating a considerat redusă probabilitatea ca SVB „să vândă titluri pentru a face rost de lichiditate, având în vedere că creşterea dobânzilor de pe piaţă a contribuit la o pierdere nerealizată masivă”. În aceste condiţii, banca rămânea cu puţine opţiuni în afară de un împrumut de la Fed sau de la alţi creditori de ultimă instanţă.

Chiar şi aşa, unii critici şi-ar fi dorit ca agenţiile de rating să fi mers mai departe. Deşi analiza S&P a fost mult mai critică decât orice au furnizat agenţiile de rating înainte de criza din 2008, nu a tras concluzii clare despre traiectoria catastrofală a SVB. Nici Moody’s, nici S&P nu au retras ratingul care recomanda SVB pentru investiţii înainte ca banca să se prăbuşească.

„Majoritatea investitorilor probabil că nu citesc ceea ce scriu analiştii, ei se uită la rating”, spune un analist de credit care are cunoştinţe extinse despre procesul agenţiilor de rating de evaluare a băncilor. „Evaluarea trebuie însoţită şi de fapte. În caz contrar, este ca şi cum ai spune despre un hotel că este cel mai bun din Paris, dar îi oferi patru stele în loc de cinci”.

O altă sursă importantă de informaţii a venit de la vânzătorii în lipsă (short sellerii, cei care pariază pe cădere), care până în toamna trecută identificaseră posibile bombe cu explozie întârziată în aproape fiecare colţ al băncii. Printre cele mai evidente a fost expunerea SVB la startup-urile fragile.

Cu bursa de acţiuni practic închisă pentru noi oferte şi cu firmele de capital de risc devenind reticente să se despartă de numerarul lor, firmele de tehnologie se confruntau cu cele mai puternice scăderi ale valorii de piaţă de la implozia bulei dotcom la începutul anilor 2000. SVB a furnizat servicii bancare acestor companii, făcându-şi baza de depozite vulnerabilă la o secetă în finanţarea cu capital de risc. De asemenea, le-a creditat fără limite, aşteptându-se să-şi primească banii înapoi nu din fluxurile de numerar ale afacerii, ci din belşugul pe care l-ar fi creat noii investitori cu noi runde de capital. Ceva foarte neobişnuit pentru o bancă, SVB a pariat că orice pierdere din registrele sale de credite către companii va fi acoperită dacă doar câteva dintre startupuri ar deveni unicorni.

Împrumuturile SVB către startupuri neprofitabile i-au surprins nu numai pe vânzătorii în lipsă, ci şi pe o parte din angajaţii băncii. „Dacă sunteţi bancher la o bancă tradiţională, analiza dumneavoastră de credit este foarte riguroasă din punct de vedere cantitativ şi trebuie să existe o analiză clară a modului în care sunteţi plătit pentru ce oferiţi”, spune un fost bancher la SVB. „Creditele de risc date de SVB au fost mai mult calitative. Era vorba despre conversaţiile pe care le aveţi cu investitorii despre disponibilitatea lor de a sprijini compania”. Riscurile inerente din registrul de împrumuturi al SVB s-au revărsat la vederea publicului după colapsul băncii.

First Citizens Bank, care a cumpărat portofoliul de la Federal Deposit Insurance Corporation, a negociat o reducere de 16,5 miliarde de dolari dintr-o evaluare furnizată de această autoritate, echivalentă cu aproximativ 20%, ceea ce sugerează că alţi ofertanţi au ezitat. Însă o altă parte a bilanţului SVB a fost cea care a provocat căderea băncii: portofoliul său de obligaţiuni presupus sigure. Spre deosebire de datoria datorată de startupurile din Silicon Valley, este practic sigur că valorile mobiliare emise de guvernul SUA vor fi rambursate integral. Totuşi, acest lucru nu împiedică valoarea acestora să fluctueze: preţurile obligaţiunilor scad pe măsură ce ratele dobânzilor cresc, ceea ce a făcut ca SVB să fie vulnerabilă la sănătatea financiară a clienţilor săi într-un mod mai subtil.

Când companiile susţinute cu capital de risc au început să se chinuie să strângă capital nou, conturile lor curente au început să se micşoreze drastic, grăbind momentul în care SVB ar fi nevoită să vândă obligaţiuni pentru a face faţă retragerilor şi a contabiliza pierderile astfel provocate. În acest punct, supravieţuirea SVB a depins în mare parte de directorul său executiv, Greg Becker, ale cărui apariţii publice au fost o a treia sursă de informaţii despre starea de sănătate a băncii în ultimele sale luni. El a căutat să articuleze un plan de gestionare a acelor pierderi care să ofere încredere deponenţilor şi să împiedice ca un flux constant de ieşiri să se transforme într-un torent incontrolabil.

Vorbind cu FT în decembrie, Becker părea încrezător că banca poate face faţă încetinirii activităţii de capital de risc care-i lăsa pe clienţii băncii fără fonduri. „Ne pregăteam pentru asta”, a povestit el.

„Cu tot acest exces de lichiditate pe care îl avem, mai întâi să ne asigurăm că îl investim într-un mod foarte conservator”.

Obligaţiunile de stat pe care SVB intenţiona să le deţină până la scadenţă erau în continuare garanţii utile, chiar dacă valoarea lor era în scădere. „Deoarece sunt active de înaltă calitate, le putem pune ca garanţie pentru împrumuturi cu care să ne asigurăm lichiditatea”, a spus Becker. „Nu avem nicio intenţie să le vindem pentru că ne putem deschide acces la împrumuturi cu ele.” Între timp, însă, mulţi deponenţi au auzit destule. Solicitările de retragere au început să crească. Pentru a le face faţă, Becker este forţat în cele din urmă să vândă obligaţiuni în valoare de 21 de miliarde de dolari în pierdere şi să lanseze o operaţiune de vânzare de acţiuni ale SVB de 2,25 miliarde de dolari.

Pentru că nu s-au găsit cumpărători, cererile de retragere au venit şi mai multe. Printre deponenţii care urmau să fugă s-a numărat şi Giridhar Srinivasan, un fost angajat al Lehman Brothers, care a strâns recent 2 milioane de dolari pentru lansarea unui start-up de informaţii pentru afaceri. La scurt timp după ce a citit interviul lui Becker din FT de pe 22 februarie, Srinivasan a retras banii companiei sale de la SVB.

Pentru că nu a reuşit să aducă un al doilea semnatar, aşa cum era necesar, prima sa cerere a fost refuzată. „Niciunul dintre noi nu a dormit în acel weekend”, a spus el. „O bancă este doar un vehicul de încredere. Încrederea poate să dispară foarte repede.” Cinci zile mai târziu, Srinivasan a reuşit în sfârşit să transfere majoritatea fondurilor companiei sale către o altă bancă. Când SVB a picat pe 10 martie, soldul contului său era de doar 55.000 dolari. La mai puţin de o săptămână după weekendul nedormit al lui Srinivasan, au venit câteva zile de dezorientare pentru preşedintele Fed, Jay Powell. SVB devenise al doilea cel mai mare faliment bancar din istoria Americii.

„Vreau să spun, întrebarea pe care ne-o punem cu toţii în primul weekend a fost «Cum de s-a întâmplat asta?»”, şi-a amintit Powell mai târziu. Răspunsul la această întrebare este acum sarcina principalului oficial al Fed în domeniul supravegherii bancare, Michael Barr, care şi-a asumat postul în iulie anul trecut şi a numit deja colapsul un „caz de manual de management defectuos”. Sarcina lui Barr va începe cu o reevaluare sinceră a moştenirii lăsate de predecesorul său numit de Trump, Randal Quarles, ale cărui reforme au protejat băncile de o supraveghere mai intensă atât timp cât activele lor nu depăşeau 250 de miliarde de dolari. Aceste reforme au urmat legislaţiei bipartizane adoptate în 2018 şi care a anulat părţi ale legii pentru creditorii mici şi mijlocii Dodd-Frank, implementată ca răspuns la marea criză. Acest lucru a dus la teste de stres mai puţin frecvente, cerinţe de capital mai puţin oneroase şi o scutire de la aşa-numita regulă a ratei de acoperire a lichidităţii, care impune băncilor să deţină suficiente active lichide de înaltă calitate pe care să le poată vinde pentru a acoperi ieşirile de capital în perioadele de criză. Elizabeth Warren, democratul progresist din Massachusetts, care s-a opus multă vreme modificării regulilor, a ajuns până acolo încât a spus că recentele falimente ale băncilor „ar fi fost total evitate dacă Congresul şi Fed şi-ar fi făcut treaba şi ar fi menţinut o supraveghere puternică a băncilor mari” .

Lobbyiştii băncilor au numit modificarea regulilor un „hering roşu”, observând că principala cauză au fost managementul corporativ defectuos şi deciziile de investiţii proaste, adică în deponenţi cu o mobilitate ridicată. La rândul său, Quarles a susţinut că episodul SVB „nu a avut nimic de-a face cu modestele rafinări de reglementare sau de supraveghere pe care le-am făcut”. Chiar dacă SVB ar fi fost supusă regulilor de acoperire completă a lichidităţii, nu ar fi fost „nicio diferenţă în ceea ce priveşte rezultatul”, a spus Quarles pentru FT. Vechile reguli au impus cerinţe suplimentare de lichiditate băncilor care au folosit pe scară largă finanţarea angro, depozitele de la alte instituţii financiare sau alte forme de bani „fierbinţi”. El a susţinut că normele vechi ar fi impus puţine constrângeri SVB, care a folosit surse mai convenţionale de finanţare.

“Depozitele de bază de la clienţii tăi nu au fost considerate în general bani fierbinţi”, a adăugat el. Dar Greg Feldberg, un fost angajat al Fed, acum director de cercetare în Programul Yale pentru Stabilitate Financiară, nu este de acord cu o astfel de evaluare. Calculele sale sugerează că SVB ar fi căzut sub pragul activelor lichide dacă nu ar fi fost scutită - dovadă, spune el, că modificările regulilor din epoca Trump au fost „complice la hemoragia de depozite şi falimentul SVB”.

Acum, Barr, de la Fed, va trebui să înfrunte acuzaţiile că supraveghetorii nu au reuşit să gestioneze riscurile care au devenit evidente cu mult înainte de implozia SVB. El spune că a aflat de expunerea SVB la riscul ratei dobânzii abia în luna februarie a acestui an. Dar problemele au apărut la sfârşitul anului 2021. Autorităţile de supraveghere au identificat probleme la modul în care banca se administra despre care au spus că ar putea exacerba efectul unui şoc advers. Ei au semnalat unele dintre deficienţe ca „necesitând o atenţie imediată”. În ciuda avertismentelor, banca nu a reparat nimic. Nu este clar ce măsuri au luat autorităţile de reglementare în continuare, dincolo de retragerea ratingului „echitabil” al managementului băncii pentru performanţă şi înlocuirea acestuia cu un calificativ care interzice automat SVB să cumpere alte bănci. Parlamentarii de la ambele capetele ale spectrului politic - Warren şi Rick Scott, un senator republican pentru Florida - au cerut ca organul intern de pază care supraveghează ce face banca centrală să fie înlocuit cu un inspector general cu puteri mărite numit de preşedinte.

„Aceasta măcar întăreşte sentimentul publicului larg că lecţiile vor fi învăţate”, spune Andrew Levin, un veteran de două decenii al Fed care acum predă la Dartmouth College. El consideră că un astfel de pas este „imperativ” şi a cerut ca Fed să iniţieze teste de stres voluntare pentru creditorii mijlocii, similare analizelor de capital care au contribuit la calmarea panicii din timpul crizei financiare globale. Dincolo de asta, părerile sunt împărţite între cei care cred că modificările de reglementare din 2018 trebuie anulate şi cei care, în schimb, dau vina pe eşecurile Fed. Administraţia Biden s-a poziţionat de partea primei tabere, solicitând inversarea regulilor din epoca Trump care au relaxat supravegherea băncilor mai mici. Aceasta ar însemna teste de stres mai frecvente, cerinţe mai stricte de capital şi lichiditate şi o revigorare a cerinţei ca fiecare instituţie să depună un „testament de viaţă” în care să explice paşii care ar trebui făcuţi pentru gestionarea în siguranţă a falimentului. Chiar şi fără o legislaţie nouă, Barr a sugerat că Fed se pregăteşte să-şi consolideze propriile reguli care guvernează băncile mijlocii. Dar acest proces va dura probabil ani.