EY Romania: România trebuie să implementeze Venitul Minim European Adecvat până în 2024

Din cele mai recente date Eurostat cu privire la salariul minim lunar, reiese că România (cu puţin peste 600 euro) se poziţionează printre ultimele ţări din UE, pe locul 20 din 22, doar înaintea Ungariei şi Bulgariei, pe o scară a acestui indicator cuprinsă între 2.387 euro în Luxemburg şi 399 euro în Bulgaria. Deşi reprezintă o problemă stringentă doar pentru o parte dintre ţările membre, tema venitului minim este poziţionată în continuare cu prioritate pe agenda de lucru a instituţiilor europene.

Un pas important în acest sens a fost adoptarea de către Parlamentul European, în toamna anului trecut, a Directivei 2041/2022 privind salariul minim adecvat în UE, iar din momentul intrării în vigoare a acesteia (octombrie 2022), statele membre au la dispoziţie doi ani pentru a transpune prevederile acesteia în legislaţia locală.

Cum a apărut iniţiativa şi cum se concretizează?

Momentul „zero” al iniţiativei a fost anul 2017, când întreg ansamblul instituţional al Uniunii Europene a proclamat Pilonul european al drepturilor sociale. Principiul numărul 6 al acestuia se referă la „salariul minim adecvat” („fair minimum wage”), cu menţiunea expresă că în UE este nevoie de asigurarea unui venit decent tuturor lucrătorilor, considerându-se că salariile minime adecvate au un rol important în protejarea categoriilor vulnerabile.

Prin aceasta Directivă se urmăreşte ca venitul minim să poată fi determinat transparent şi previzibil de către fiecare stat membru, în conformitate cu realitatea socială şi în acord cu legislaţiile naţionale. Asta deoarece, în ciuda faptului că toate ţările UE au o formă sau alta de asigurare a unor venituri minime prin diferite sisteme de protecţie socială, în majoritatea cazurilor această remuneraţie nu acoperă toate costurile unui aşa-zis trai decent.

Digitalizarea, noile forme de muncă atipice, globalizarea, alături de consumerismul exacerbat, au erodat şi au remodelat piaţa muncii, generând discrepanţe mari între anumite domenii, atunci când este vorba despre venituri.

Rolul acestor praguri de venit minim devine şi mai important în contextul economic şi social actual, complicat şi complex deopotrivă, după anii de pandemie, crize sanitare, de mobilitate şi inflaţie în creştere, plus un război regional în Europa. Astfel, această iniţiativă este caracterizată de ambivalenţa dată în primul rând de necesitatea ameliorării condiţiilor de trai şi de muncă în Uniunea Europeană, dar şi de ideea de a asigura progresul economic şi social în cadrul acesteia.

Foarte important de reţinut este faptul că nu toate ţările UE vor avea acelaşi venit minim adecvat! Fiecare stat va stabili nivelul acestuia în funcţie de condiţiile sociale şi economice, puterea de cumpărare, nivelul productivităţii şi evoluţiile indicatorilor macroeconomici la nivel naţional, însă având drept ghid tocmai prevederile directivei europene şi principiile pe care aceasta le cuprinde.

Astfel, ţările care deja au un salariu minim pe economie stabilit se angajează să modifice nivelul acestuia după o formulă care să asigure un trai decent, să fie în concordanţă cu rata inflaţiei şi să poată acoperi coşul de cumpărături minim pentru diverse bunuri şi servicii necesare (fără însă a se limita doar la lista celor esenţiale, ci să poată acoperi adiţional chiar şi anumite cheltuieli dedicate bunăstării şi derulării unor activităţi recreaţionale, culturale, educaţionale sau sociale).

Nu în ultimul rând, directiva precizează că statele care au deja implementate politici de protecţie socială privind venitul minim garantat prin acorduri colective, nu vor fi obligate să introducă acest nou set de reguli privind venitul minim adecvat european, cu condiţia să aibă deja prevăzute, prin legislaţia naţională, condiţii şi standarde mai avantajoase decât ceea ce ar rezulta din implementarea acestui concept.

Pe de altă parte, se doreşte încurajarea negocierilor colective asupra nivelului salariilor, dar şi monitorizarea condiţiilor de muncă printr-un sistem de controale şi inspecţii pe teren pentru a evita fie subcontractarea abuzivă, activitatea independentă fictivă ori nedeclararea orelor suplimentare. Astfel, se recomandă statelor membre să-şi actualizeze salariile minime cel puţin o dată la doi ani, iar în ţările care folosesc un mecanism de indexare automată, cel puţin o dată la patru ani.

În vederea calculării corecte a acestui venit, oficialii europeni recomandă statelor membre să ia ca punct de pornire valoarea coşului de consum (aşa cum este prevăzut de rapoartele statistice naţionale), ori să seteze acest venit la 60% din salariul median sau la 50% din salariul mediu brut pe economie. Spre exemplu, un coş de consum pentru un trai decent poate fi compus din costuri pentru: alimentaţie, îmbrăcăminte şi încălţăminte, asigurarea unei locuinţe, dotarea şi întreţinerea acesteia, produse de uz casnic şi igienă personală, servicii, educaţie şi cultură, îngrijirea sănătăţii, recreere şi vacanţă, fond de economii.

Unde se situează România la ora actuală?

România face parte din grupul ţărilor cu venituri minime statutare, adică în grupul majoritar al statelor cu venituri reglementate prin legi sau statute. Spre deosebire, veniturile minime negociate colectiv se găsesc în Uniunea Europeană în doar 6 ţări, şi anume: Austria, Cipru, Danemarca, Finlanda, Italia şi Suedia (unde sunt stabilite prin negocieri între sindicate şi angajatori). Din păcate, România nu se situează pe o poziţie avantajoasă când vorbim despre salariul minim garantat la nivel naţional, dar nici când vine vorba despre indicele nivelului preţurilor pentru consumul final al gospodăriilor – actualmente, 55% fiind punctul la care se află ţara noastră.

Cu privire la veniturile medii, ţările din Europa de Est se regăsesc tot în jumătatea de jos a clasamentului. Unele au înregistrat creşteri semnificative în această direcţie (de exemplu, Letonia, Slovacia, Bulgaria şi Lituania), pe când România şi Estonia prezinta evoluţii mai lente, potrivit unui Raport Eurofound aferent anului 2021.

Este important însă să se ţină cont de marile diferenţe între economiile ţărilor membre, pe indicatori esenţiali, cum sunt produsul intern brut (PIB) şi nivelul preţurilor de consum. Spre exemplu, în 2021, Irlanda a înregistrat cel mai ridicat nivel al preţurilor dintre statele membre, cu 44% peste media UE (care a fost stabilită la 100%), în timp ce în România nivelul preţurilor a fost cu 45% sub media UE.

Separat, conform celor mai recente date statistice disponibile pentru anul 2022 în ţara noastră, observăm următoarele serii de date relevante:

1. Câştigul salarial mediu brut: 6.430 lei

2. Câştigul salarial mediu net: 3.974 lei

3. Valoarea coşului minim de consum pentru un trai decent pentru o persoană adultă singură: 2.708 lei pe lună (astfel cum este prevăzut în Raportul Avocatului Poporului)

4. Salariul lunar minim brut la nivel naţional (de la 1 ianuarie 2023): 3.000 lei (căruia îi revine, în funcţie de deduceri, un net de aproximativ 1.900 lei)

Aşadar, remarcăm cum în România de azi, salariul minim garantat este cu mult mai mic decât ar fi venitul minim necesar unui trai decent (aşa cum prevede Directiva), iar discrepanţele pot fi subliniate astfel: făcând un exerciţiu de imaginaţie, dacă astăzi s-ar determina în funcţie de coşul de consum zilnic pentru un trai decent, atunci venitul (net) minim garantat în România ar trebui să fie mai mare cu cel puţin 800 lei net. Mai mult, dacă venitul minim garantat în România s-ar calcula având ca reper echivalentul a 50% din câştigul mediu brut pe economie – una dintre alternativele de calcul propuse de Directivă – (i.e., 50% din 6.430 lei = 3.215 lei), sesizăm că decalajul ar creşte cu încă aproximativ 500 lei net şi deci venitul minim garantat în România ar trebui să crească cu aproximativ 1.300 lei. Astfel, putem considera că venitul minim încasat astăzi (i.e., 1.900 lei) de un român este cu 50% mai mic (1.000 lei, în medie, în valori absolute) decât pragul care se presupune că îi asigură traiul decent.

Calculele de mai sus sunt exemple pentru o persoană adultă singură. Dacă, pe de altă parte, am vorbi despre o familie mai numeroasă, care eventual include şi copii şi/sau alte persoane în întreţinere, atunci discrepanţele devin cu atât mai mari şi ne dăm seama că nivelul de trai din România (pentru o bună parte a populaţiei) este departe de a fi „decent”.

Este vreuna dintre formulele de calcul “perfectă”, aşa încât să asigure echitatea vizată? Greu de spus. Totuşi, Statul va trebui să găsească (odată cu transpunerea Directivei) formula de calcul cea mai potrivită şi adaptată realităţii cotidiene din România. Aparent, în orice ipoteză de calcul ne-am încadra (după cum ne arată şi calculele simpliste de mai sus), salariatul român va avea doar de câştigat, fiindcă venitul său minim ar creşte simţitor.

Impactul directivei va putea fi însă măsurat în ani buni de-acum încolo, după o perioadă de implementare, probabil graduală, din partea statelor membre. Speranţele sunt însă că acest act normativ UE va genera o mai mare transparenţă, certitudine, stabilitate şi predictibilitate pe piaţa muncii, iar în vremuri de criză va deveni o ancoră pentru cetăţenii vulnerabili din ţările UE, implicit şi pentru cei din România.