COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Cine limbă lungă are / cinci ani va săpa la sare

Ministrul Rafila s-a mirat de noul proiect de lege, acuzând că e vorba de o confuzie între asistenţa medicală de urgenţă, care ar trebui să fie la Ministerul Sănătăţii, şi asistenţa medicală în caz de situaţii de urgenţă, care ar trebui să fie la Ministerul de Interne. În schimb, criticii lui Rafila l-au acuzat pe el că are un meci cu Raed Arafat, şeful DSU, şi că oricum SMURD funcţionează mai bine decât ambulanţele atunci când oamenii cheamă salvarea. Proiectul de lege e însă din alt film: el nu face însă decât să se adauge iniţiativelor din ultima vreme de preluare a controlului de către instituţiile de forţă în cât mai multe sfere ale vieţii civile, cu scopul de a transforma economia într-una de război şi societatea într-una militarizată. Aşa este şi ordonanţa de urgenţă prin care serviciile de informaţii vor aviza orice investiţie străină în România din afara UE şi la fel se anunţă şi proiectul cloud-ului guvernamental.

Comentatorii de la Politico au observat că la începutul războiului din Ucraina, prea puţini politicieni din ţările occidentale le-au spus de la bun început electoratelor că sancţiunile contra Rusiei înseamnă că vor trebui să consume mai puţin curent sau mai puţină căldură, pentru că e greu să-ţi asiguri imediat sprijinul unor oameni obişnuiţi să-şi procure la preţuri mici energia, mâncarea, hainele şi vacanţele. Aşa încât guvernele au preferat să lase instituţii ca Agenţia Internaţională a Energiei să lanseze primele idei de economisire – duminici fără mers cu maşina, reducerea temperaturii din casă iarna sau renunţarea la călătoriile cu avionul. Abia după ce oamenii s-au obişnuit cu aceste idei, UE a lansat un plan de măsuri („Playing My Part”) care le preia şi le propune oficial drept moduri de participare a cetăţenilor la sancţiunile economice contra Rusiei.

Cum războiul e doar la început, există temeri de posibile revolte sociale, estimate ca probabile acolo unde statele nu iau suficiente măsuri de protecţie socială şi nu reuşesc să convingă suficienţi cetăţeni să participe voluntar la acest efort. De asta şi există peste tot, într-o formă sau alta, efortul de combatere a propagandei ruseşti, o zonă compusă de fapt din nenumărate comentarii arogante, de la influenceri şi oameni de PR care se bucură deschis imaginându-şi cum europenii vor ajunge în sapă de lemn dacă sunt proşti şi se iau după liderii lor. Plus planuri mereu schimbătoare de invadare şi de redistribuire a teritoriilor, ca în jocurile video, cu un dispreţ radical faţă de moldoveni, baltici, polonezi, români şi în general locuitorii tuturor ţărişoarelor nesemnificative din preajma colosului rusesc.

Dacă ştim cum funcţionează în România statul şi societatea în epoci de criză (de pildă în 2010, când presa era etichetată drept vulnerabilitate în raport cu strategia de apărare naţională şi cei care dezaprobau tăierea salariilor erau practic nişte duşmani ai poporului – leneşi, paraziţi, comunişti), ne putem da seama cam cum ar arăta la noi un efort de combatere a propagandei. La începutul lui martie, guvernul întâmpina favorabil apariţia unei platforme civile de luptă cu dezinformarea online, sub forma unei iniţiative a unui ONG, care în teorie ar fi urmat să depisteze ştirile false şi propaganda rusească, dar în practică urma să monitorizeze presa şi reţelele sociale ca să-i prindă pe cei care asociază guvernul sau preşedintele cu termeni ca „mizerie”, „furtişag”, „corupţie” sau „incompetenţă”. După ce câţiva politicieni de la USR şi jurnalişti au protestat, iniţiativa s-a stins pe moment, fiindcă a fost un balon de încercare printre altele, la fel ca şi proiectul de mobilizare a bărbaţilor între 18 şi 60 de ani.

Mai nou, acum avem şi modelul de inspiraţie pentru misterioasa platformă românească – este noul Consiliu de coordonare pe probleme de dezinformare, înfiinţat de Departamentul pentru Securitate Internă al SUA. Consiliul urmează să depisteze şi să combată dezinformările cu impact asupra securităţii interne, în special cele care privesc imigranţii fără viză şi Rusia. Consiliul va fi condus de Nina Jankowicz, fostă consilieră de comunicare pe lângă Ministerul de Externe din Ucraina şi coordonatoare a programelor pentru Rusia şi Belarus ale National Democratic Institute. Cum era de aşteptat, opoziţia republicană a catalogat iniţiativa drept un „minister al adevărului” de tip orwellian, însărcinat de fapt cu cenzurarea informaţiilor incomode despre administraţia Biden şi în general despre democraţi. Alţii au comentat că e o replică la cumpărarea Twitter de către Elon Musk, ştiut fiind că Jankowicz s-a declarat oripilată de promisiunea lui Musk de a elimina complet cenzura de pe Twitter.

Faptul că apare o asemenea instituţie dovedeşte că din punctul de vedere al actualei administraţii americane, războiul din Ucraina va mai dura mult, iar în planul politicii interne, campania pentru alegerile pentru Congres din acest an a început deja. În schimb, la noi nu se pune problema nici de alegeri şi nici de vreo luptă între partide: scena politică e complet uniformă, nu există opoziţie notabilă, nici vreun curent de opinie putinist cu susţinere populară şi nici măcar nu există perspectiva ca temerile de sărăcie ale oamenilor (ultimul sondaj CURS arată că pentru 53% dintre români, principala îngrijorare ţine de scumpirea alimentelor, a gazelor şi a curentului electric, în timp ce războiul din Ucraina e un motiv de îngrijorare pentru 18%) să se transforme într-o sursă de extremism politic.

Chiar şi aşa însă, războiul începe să relanseze la noi acel gen de activişti-jurnalişti cu principii morale atât de înalte, încât întreabă pe şleau pe reţelele sociale dacă n-ar fi bine să existe în lege pedepse pentru cine critică sau face glume în mass-media despre Biden sau Zelenski, pe motiv că „relativizează răul absolut” reprezentat de agresiunea Rusiei în Ucraina. „Cititorii nu au aparat critic să înţeleagă un eveniment complex pe scena internaţională”, sună unul din aceste argumente în favoarea protejării populaţiei prin cenzură. Ca un făcut, tocmai acest gen de activişti au fost primii care au bătut din picior ca NATO să intre imediat în război cu Rusia, au criticat constant şi fără sens guvernul român că nu face mai mult din punct de vedere militar pentru Ucraina, iar în februarie culpabilizau orbeşte pe oricine îndrăznea să aibă alte preocupări în afara ştirilor despre victimele războiului.

Numai că impunerea cenzurii după un asemenea model cazon n-ar însemna deloc ceea ce cred alegătorii frumoşi şi naivi, anume că nu va mai pătrunde în România propaganda lui Putin. Nu înseamnă nici ceea ce pretind fanii Sputnik de pe Telegram, anume că lumea n-o să mai aibă voie să asculte Ceaikovski şi să citească Dostoievski. Cenzura respectivă înseamnă că, într-un viitor posibil apropiat, oricine va comenta că energia sau mâncarea costă prea mult sau că salariile sunt prea mici, oricine va dori să discute despre reducerea consumului de energie şi efectele sale sociale va putea fi redus la tăcere cu argumentul că acestea sunt teme putiniste, meschine sau nelegitime în plin război. Cenzura respectivă înseamnă şi că orice posibilă idee de protest din cauze economice va fi stârpită, pe motiv că românii care ar fi tentaţi să iasă în stradă fac jocul lui Putin, sunt defetişti şi sabotează moralul colectiv.

Primii care pricep că tocmai o asemenea abordare ar dăuna de fapt moralului colectiv şi în cele din urmă coeziunii societăţii sunt însă chiar unii dintre comunicatorii occidentali. „Consumatorii trebuie să fie ajutaţi să facă legătura dintre facturile lor la energie, perioada de nesiguranţă energetică ce urmează şi războiul din Ucraina. Evitarea discuţiilor despre reducerea voluntară a consumului face un deserviciu europenilor”, zice Elisabetta Cornago, cercetător de politică energetică la Centre for European Reform, citată tot de Politico. „E mai bine să se facă asta acum, cu un mix de mesaje clare şi măsuri financiare de susţinere, decât să ajungem la momentul în care ar putea fi necesară impunerea directă a unor restricţii de consum”.