COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Cine vorbeşte atunci când UE nu zice nimic

Deciziile în UE nu le ia însă comisara respectivă, Kadri Simson din Estonia, ci şefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen din Germania, ţară care s-a opus introducerii oricărui gen de plafonare a gazelor, alături de Danemarca şi Ţările de Jos (iar din afara UE, Norvegia, cea mai mare speranţă a UE pentru livrările de gaze în viitorul apropiat). Dacă Norvegia, Danemarca şi Ţările de Jos, ca producătoare de gaze, au tot interesul să nu existe o plafonare a preţului, Germania s-a opus însă plafonării tocmai fiindcă nu ţine ca toate ţările să aibă parte de preţuri mici, din moment ce ea şi-a făcut plinul (amintiţi-vă că acum o lună, ministrul german al energiei promitea că după ce Germania îşi termină achiziţiile de gaze ca să-şi umple depozitele pentru iarnă, preţurile pe piaţă se vor linişti).

Cancelarul Olaf Scholz a şi anunţat că pentru protecţia consumatorilor şi a companiilor germane va fi pus la bătaie un plan grandios, de 200 de miliarde de euro, sumă care înseamnă cu cât se va îndatora Germania ca să poată aplica la ea acasă o plafonare a preţului gazelor. Statul va trasa o limită de preţ şi va plăti diferenţa furnizorilor pentru preţul la care cumpără ei gazele de pe piaţa mondială. În privinţa întregii UE însă, aşa cum susţin ziariştii de la Politico, Germaniei nu-i convine că rezultatul plafonării ar fi o redistribuire a gazelor între statele europene, pe principiul solidarităţii, în loc să fie arvunite cu prioritate de ţările care îşi permit să dea cei mai mulţi bani pentru ele. Evident că de la vârful UE n-a zis nimeni nimic: Comisia Europeană a dat doar un comunicat în care avertiza ţările semnatare ale scrisorii că o plafonare a preţurilor „implică riscuri pentru securitatea energetică”.

Italia a fost prima ţară care a reacţionat la această abordare, şi nu prin glasul „extremistei” Giorgia Meloni, ci tocmai prin vocea premierului în exerciţiu Mario Draghi, fost preşedinte al Băncii Centrale Europene. Draghi a făcut apel la solidaritate europeană, spunând că „nu putem să ne dezbinăm în funcţie de cât spaţiu fiscal avem”, aluzia lui fiind la faptul că majoritatea celor 15 ţări din UE care au semnat scrisoarea pe tema plafonării au şi cele cu deficitele cele mai mari ale balanţei de plăţi. România, de pildă, a avut pe primul trimestru un deficit de 9,7% din PIB, unul din cele mai mari din UE, însă deficite au avut şi celelalte ţări semnatare ale scrisorii, între care Grecia, Portugalia, Franţa, Italia, Spania şi toate ţările est-europene, cu excepţia Estoniei. Germania, în schimb, a avut un excedent de 5,7%, depăşit doar în Irlanda, Ţările de Jos şi Danemarca.

Decizia Germaniei, şi implicit a Comisiei Europene, de a nu permite plafonarea preţurilor la gaze are însă şi alte motive. Pe de o parte, ca ţara cea mai bogată din UE, cu o industrie pe care e obligată s-o hrănească la iarnă ca să poată susţine în continuare această bogăţie, Germania vrea să se asigure că, dacă la un moment dat nu va fi suficient gaz pe piaţă pentru toţi, ea va avea acces oricând la gazele disponibile, indiferent cât de scumpe ar fi. Pe de altă parte, pentru industria de propagandă internă a UE se punea problema, încă dinainte de începerea războiului din Ucraina, să convingă populaţia şi companiile că trebuie să scadă cât mai repede şi mai mult consumul de gaze şi de curent, întrucât statele ştiau că dacă Rusia reduce sau opreşte livrările, fie nu există suficient gaz pe piaţă pentru a suplini livrările ei în UE, fie nu există capacităţi suficiente de transport, depozitare ori, după caz, gazificare dacă e vorba de GPL. Aşa încât o plafonare a preţului n-ar stimula cetăţenii şi companiile să consume mai puţin.

Prin urmare, la reuniunea din 30 septembrie a miniştrilor energiei din UE s-a aprobat ce a dorit Germania: consumul de energie electrică va fi redus pe ansamblul UE în mod obligatoriu cu 5% la orele de vârf şi în mod voluntar cu 10%, de la 1 decembrie 2022 până la 31 martie 2022; vor fi suprataxate încasările obţinute de producătorii de electricitate din alte surse decât gazele (cei din surse nucleare, solare, eoliene, hidro şi lignit) dincolo de pragul de preţ de 180 euro/MWh; vor fi suprataxate profiturile din anul fiscal curent ale companiilor care produc energie din combustibili fosili (petrol, gaz şi cărbune). Statele au libertatea de a institui limite de preţ pentru curentul cumpărat de IMM-uri, de a coborî sau creşte pragul de preţ pentru suprataxarea producătorilor, de a scuti anumiţi producători ori de a impune limite de încasări şi pentru comercianţii de energie. În final, banii din suprataxare vor fi folosiţi pentru subvenţii date diverselor categorii de consumatori finali.

Desigur că faţă de ideea vehiculată iniţial, de reducere obligatorie a consumului cu 15% în toate ţările membre, noua variantă e mai permisivă. Ea marchează însă trecerea politicilor UE într-o nouă fază, aceea în care după multe luni de obişnuire a opiniei publice de pe continent cu ideea că e frumos, moral, inteligent, la modă să arăţi că reduci consumul cât mai tare, ca să aperi planeta şi/sau să-l învingi pe Putin, acum vine în sfârşit momentul adevărului, când cetăţenii află că de fapt trebuie să taie cât pot din consum fiindcă nu e suficient gaz pe piaţă pentru toată lumea, iar preţurile mici nu sunt accesibile pentru toată lumea. Textul difuzat după încheierea reuniunii UE sugerează clar că preţul energiei nu poate fi plafonat decât cu titlu de concesie (pentru IMM-uri, consumatori vulnerabili etc.) şi numai atât cât îşi permite fiecare ţară, după posibilităţile ei bugetare.

Iar pe mai departe merită observat că aceste posibilităţi bugetare se vor îngusta şi mai mult pe măsură ce băncile centrale vor continua să majoreze dobânzile, adică vor gâtui creşterea economică în numele luptei cu inflaţia. Rezerva Federală a SUA a imprimat deja un ritm alert acestor creşteri de dobândă, ritm care va împinge mai devreme sau mai târziu şi Banca Centrală Europeană să procedeze la fel. Dacă nu ar face-o, atunci ar avea de suportat furia pieţelor financiare, aşa cum s-a întâmplat zilele trecute cu Marea Britanie, unde a căzut lira fiindcă noul guvern de acolo insistă cu un plan de creştere economică în loc de unul pentru combaterea inflaţiei, sau cum s-a întâmplat cu Japonia, unde a căzut yenul fiindcă banca centrală de acolo a întârziat să majoreze dobânzile.

Cât priveşte unitatea şi solidaritatea Europei, încep să se îndesească în media occidentală pledoariile în favoarea renunţării la regula unanimităţii în luarea deciziilor UE. La fel ca şi în cazul consumului de energie, şi aici sunt invocate tot argumente strict morale şi politice (Ungaria care ţine cu Putin, Polonia care nu respectă statul de drept), când de fapt motivul este evident economic şi ţine de dorinţa statelor bogate de a scăpa de influenţa şi de pretenţiile statelor mai sărace şi de a-şi găsi în loc alţi parteneri de afaceri şi de discuţii. Ar urma să fie invitate Ucraina, Georgia, Republica Moldova şi ţări din Balcanii de Vest, importante pentru consolidarea rolului dominant al UE în privinţa securităţii pe continent (dar şi nişte surse fantastice de forţă de muncă ieftină), Norvegia şi Azerbaidjanul (furnizori de gaze), Turcia (de care depinde mare parte din rezolvarea problemei imigraţiei ilegale în UE), precum şi Islanda, Elveţia, Liechtenstein (celelalte state bogate de pe continent care nu făceau parte din club).

Aceasta nu înseamnă că UE se transformă în altceva pe sub nasul nostru, ci doar că face exact ce poate în contextul de acum, în care e mai onorabil să-şi prezinte acţiunile drept rezultatul unor alegeri dictate de propria nobleţe morală, faţă de Ucraina sau faţă de sănătatea planetei, decât al faptului că războiul a prins-o fără suficiente surse de energie şi fără o capacitate de apărare proprie. La discursul din septembrie despre starea UE, Ursula von der Leyen a venit îmbrăcată în culorile Ucrainei, în sală fiind prezentă soţia preşedintelui Ucrainei, iar mare parte din textul ei a fost despre victoria Ucrainei. Astfel de elemente indică şi altceva, în afară de realitatea că UE susţine Ucraina: ele arată că UE e nevoită să se prezinte pe sine printr-o perspectivă apăsat morală ca să convingă lumea şi pe cetăţenii ei că va rezista ca putere economică şi politică. Adică nu e corect să spui (sau n-are importanţă) că unii europeni sunt obligaţi să taie din consum fiindcă n-au bani, ci doar că europenii aleg liber să economisească energie, pentru că libertatea e pentru ei o valoare fundamentală.