COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Cum o să ne scoată din iarnă nea Ion de la raion

Tema stabilităţii obligatorii pe timp de război, în interesul ţării şi al NATO, poate ţine însă loc la infinit pentru orice fel de dezbatere şi să ofere o scuză perfectă pentru mediocritatea fruntaşilor de partide, inclusiv când ies în public să se încontreze. Acum, chiar dacă recentele conflicte declanşate de demisia lui Vasile Dâncu şi ciondăneala dintre Marcel Ciolacu şi Rareş Bogdan sunt ceva mai colorate decât de obicei, ele nu duc mai departe cu nimic nici relaţiile din coaliţie, nici planurile pentru rezolvarea crizei energetice, a sărăciei din mediul celor cu salarii şi pensii mici ori pentru o impozitare mai raţională.

Şi nici nu sunt menite să ducă mai departe ceva. Indiferent de tema de la care a pornit, orice conflict are unicul merit că mai înviorează searbăda scenă politică românească şi oferă un pic de destindere cui se mai distrează uitându-se cum se dau în spectacol politicienii. Ce familiar, ce relaxant sună când Motreanu îl face pe Ciolacu „Ion de la raion” sau când Ciolacu îi spune lui Rareş Bogdan că toate cărţile cu care se laudă acesta nu-s decât „meniuri din restaurante de fiţe pe care le frecventează în Europa”. Ba chiar şi când vine Drulă şi îl face pe Klaus Iohannis „Iuda de la Grivco”. E ca pe vremuri, când nu era criză şi nici război, iar certurile din politică aveau consecinţe – o spargere de coaliţie, o detronare de lider, promovarea cu lupte şi discuţii a câte unei legi pe care nu o redactaseră direct serviciile sau funcţionarii veniţi cu notiţe de la Bruxelles.

Adevărat, au apărut şi acum interpretări că ieşirea cu scandal din guvern a lui Vasile Dâncu prefigurează o spargere a coaliţiei, fie pentru că preşedintele Iohannis nu tolerează ca viitorul guvern să fie condus de PSD, când îi va veni rândul în primăvară, fie pentru că PSD, cu procentele electorale crescând pe moment datorită insistenţei sale pe protecţia socială, s-a săturat să mai stea în umbra PNL. Chiar şi asemenea discuţii despre spargerea coaliţiei sunt însă încurajate de partide şi le fac bine, pentru că aşa le ajută să mimeze mai plauzibil viaţa politică, politicienii pot da impresia că mişcă, gândesc, au idei, planuri, proiecte proprii la care ţin şi pe care par capabili să le aplice.

În realitate însă, partidele de la putere şi politicienii de opoziţie devin treptat tot mai decorativi, tot mai goliţi de sens: singura abilitate politică de care e nevoie cu adevărat astăzi în România e să dai impresia că ai iniţiativă şi vrei să guvernezi, dar că acţiunile tale se împiedică doar de reticenţa preşedintelui, a partenerilor de coaliţie sau de răutăţile opoziţiei. E nevoie să tragi de timp cât mai mult, să-i ţii pe oameni de vorbă, să tot reiei diverse argumente ideologice de dreapta sau de stânga, doar ca să nu se vadă că nu poţi să-ţi permiţi nicio iniţiativă în privinţa preţului energiei, a salariilor, a pensiilor sau a sistemului de impozitare, pentru că aştepţi mereu o direcţie de la Bruxelles. Iar acolo interesul e acelaşi, ca UE să tragă de timp şi să nu ia nicio decizie, aşteptând să treacă iarna şi poate printr-o minune să se termine războiul.

În afară de proiectul de achiziţie în comun a gazelor, şi acela cu participare voluntară din partea ţărilor membre, UE nu a luat de fapt până acum nicio decizie care să aibă efect imediat pentru combaterea crizei. Motivele pentru care elanurile iniţiale de a interveni pe piaţă s-au risipit sunt două. Pe de o parte, ştiind că epoca preţurilor mari ale energiei va continua (experţii guvernului britanic estimează deschis că preţurile nu vor mai reveni la nivelurile dinainte de criză până la sfârşitul deceniului), liderii europeni nu sunt interesaţi să subvenţioneze decât marginal preţul energiei pentru consumatori, în rest urmărind să-i forţeze să scadă cât mai mult consumul. Iar asta din simplul motiv că acum nu sunt suficiente surse care să înlocuiască importurile din Rusia şi, poate cu excepţia Germaniei, nu există nici banii necesari spre a proteja populaţia pe termen lung de criza energiei.

Pe de altă parte, aşa cum a arătat-o în mod terifiant exemplul Marii Britanii, ale cărei costuri de împrumut au explodat după ce fostul guvern Liz Truss a propus un program de stimulare a economiei prin reduceri masive de impozite finanţate pe datorie, pe pieţele financiare au reapărut „bond vigilantes”, investitorii care provoacă imediat creşterea dobânzilor la obligaţiunile statelor insuficient de preocupate de disciplina bugetară. Una din cele mai importante ştiri ale săptămânii este cea despre ministrul german de finanţe, Christian Lindner, care s-a declarat contra unor noi emisiuni comune de obligaţiuni ale UE spre a face rost de bani pentru combaterea crizei energetice. Argumentul lui e că, spre deosebire de criza din deceniul trecut şi de perioada pandemiei, costurile de îndatorare ar fi acum mai mari dacă UE ar emite obligaţiuni comune decât dacă state membre cu rating bun, cum sunt Germania, Franţa sau Belgia, s-ar împrumuta pe cont propriu.

Aceleaşi două motive sunt valabile şi pentru tragerea de timp din România, ţară care nu-şi permite nici să subvenţioneze prea mult timp costul energiei în forma de până acum, cu plafoane de consum, şi stă prost şi cu deficitul şi datoria, aşa încât pieţele îi cer dobânzi mari la datoria publică. De asta s-a schimbat şi discursul lui Marcel Ciolacu, care în septembrie critica propunerea UE de reducere cu 15% a consumului de energie, spunând că el „nu le poate cere iarăşi românilor să stingă becurile, ca în comunism”, în timp ce acum PSD a devenit brusc adeptul ultimului curent de gândire din mediul liderilor europeni, anume că ar fi bine ca subvenţiile să fie cât mai strict limitate la consumatorii cei mai săraci, care oricum consumă şi cel mai puţin, iar toţi ceilalţi să plătească un preţ unic mai mare – în cazul nostru, 1,3 lei/kWh, faţă de maximul de preţ de acum de 0,68 lei/kWh.

În aceste condiţii, pe care politicienii le ştiu foarte bine, apar discursuri electorale ca al lui Mircea Geoană sau ale altor potenţiali pretendenţi la preşedinţie, ba apar chiar partide întregi care încep să vorbească despre recuperarea suveranităţii naţionale şi despre un proiect naţional, altul decât însuşirea automată a tuturor politicilor cerute de Bruxelles. Evident, dincolo de frazele despre mândrie naţională şi proiecte de ţară, niciunul nu spune cum ar proceda concret ca să rezolve, de pildă, problema de mai sus cu energia în aşa fel încât să evite şi pauperizarea unei mari părţi a populaţiei, şi sosirea în goană a celor de la FMI îngrijoraţi de deficitele ţării. Sau cum ar proceda în negocierile pentru aderarea la Schengen, altfel decât cu metoda lui Nicolae Ciucă de „a nu fi vocali împotriva Olandei”.

Perspectiva electorală la care se raportează deja unii politicieni sau comentatori, vorbind de alegerile din 2024 ca şi cum ar fi mâine, e stranie pentru omul de rând, care are evident alte griji decât luptele pentru puterea în stat. Într-un fel e însă bine că astfel de discuţii au loc, pentru că lipsa de lideri (mai mulţi lideri politici cu competenţe economice, nu un procuror care să candideze la preşedinţie sau un tip cu iţari care îşi face selfie-uri multe) este o problemă reală pentru România. Nu din unghiul tocit al veşnicelor avertismente că nu trebuie să vină la putere „extremiştii” ca să nu ne pedepsească UE. Ci fiindcă toate proiectele naţionale, patriotice, suveraniste sau nu, de relansare a economiei, de combatere a emigraţiei, de independenţă energetică sau de luptă cu sărăcia nu valorează nimic fără o viziune realistă pe care un grup politic să poată s-o structureze, s-o promoveze şi s-o aplice. Altminteri, politicienii nu sunt decât nişte „nea Ion de la raion”, toţi, având ca singură ocupaţie tragerea de timp până trece şi iarna asta.