COMENTARIU Crenguţa Nicolae: De ce nu-i frumos să te iei de casele de marcat

Moraliştii noştri s-au lansat încă o dată în exerciţiul lor preferat, condamnarea cetăţeanului de rând şi apărarea instituţiilor puterii – în cazul acesta, a marilor comercianţi care treptat renunţă de tot la casieri. De ce clienţii trebuie să presteze muncă neplătită pentru comercianţi care fac astfel profit mai mare pe seama lor, ce şanse de reangajare au nişte casieri şi casiere care au trecut de 50 de ani sau sunt din categorii vulnerabile ale societăţii, cum se pot descurca într-un magazin fără casieri clienţii cu probleme de sănătate, cei vârstnici, care nu au card bancar – toate acestea sunt mărunţişuri care n-ar trebui discutate, ne învaţă influencerii, pentru că fură atenţia de la ce contează cu adevărat în România.

Unul se face că plânge pe umărul casierelor, prefăcându-se că-i pasă cât de ingrată e munca lor repetitivă de care acum vor fi izbăvite, alta se face că nu pricepe chestiunea („ţipăm după digitalizare, dar când se pune problema să pierdem casierul facem scandal”), în timp ce psihiatrul pop de serviciu pe Facebook îi acuză pe clienţii care vor păstrarea casierilor că au complexe de superioritate când merg la cumpărături sau sunt frustraţi sexual. Nemulţumirea moraliştilor e însă că, în loc de tema cu pricina, care dă apă la moară populiştilor din AUR şi PSD, oamenii nu se preocupă suficient de problemele din justiţie, de cine trebuie sau nu să conducă Parchetul şi DNA, de corupţie şi plagiatele politicienilor, numai teme una şi una, care ar fi scos demonstranţii în stradă pe vremea lui Ponta sau Dragnea.

Este adevărat că în ultima vreme s-a acumulat o serie neobişnuit de mare de dosare eşuate ale justiţiei, care au dat tot atâtea lovituri speranţei oamenilor că justiţia pe care au apărat-o în stradă a meritat efortul lor. Este într-adevăr dezgustător că judecătoarea care candidează la şefia ÎCCJ a dat verdict cu suspendare pentru un act sexual cu un minor, pe motiv că victima ar fi consimţit.

Procese obositor de mediatizate, cum ar fi cele legate de Hexi Pharma, Gabriel Oprea în dosarul Gigină, medicii Beuran sau Burnei, s-au încheiat în ultima vreme cu achitări sau prescrieri, deşi pe când ţineau prima pagină a ziarelor părea că toată setea de dreptate a românilor s-a concentrat în ele şi că de verdictele lor va depinde dacă România o să mai fie sau nu considerată stat de drept.

Numai că magistraţii sunt o castă aparte, total intangibilă, spre deosebire de politicieni, iar drepturile lor, veniturile şi pensiile lor speciale îi pun mai presus decât pe toţi „specialii” din România. Ce anume i-ar mai mobiliza pe oameni să reacţioneze la reuşitele sau eşecurile profesionale ale acestei caste, după ce toţi anii de mare ofensivă anticorupţie n-au făcut decât să schimbe la putere o ceată de hoţi şi clienţii lor politici cu o alta? Ultima oară când electoratul a crezut o păcăleală de proporţii despre justiţie a fost când preşedintele Iohannis l-a momit să vină la demagogicul referendum din 2019, care promitea interzicerea adoptării de către guvern a ordonanţelor de urgenţă pe teme de justiţie, pentru ca apoi guvernele lui să fie primele care au încălcat „voinţa poporului”.

La fel de irelevant e dacă vreun partid sau lider încearcă să exploateze sau nu acest mic scandal cu casele de marcat. E irelevant că AUR s-a repezit să îndemne la boicotarea Auchan sau că PSD s-a gândit cum ar fi dacă firmele ar da reduceri clienţilor care fac pe casierii. Nici măcar puncte electorale nu pot aduce aceste acţiuni ale lor de PR, ci dimpotrivă, vor adăuga încă un element la imaginea unor politicieni inutili, care nu ştiu, nu pot, nu vor să-i apere niciodată pe oamenii obişnuiţi de niciunul din lucrurile care le fac viaţa mai grea. Aşa cum a fost şi la discuţiile despre pensii speciale, spitale noi, apă caldă şi căldură în oraşe, România Educată, Schengen, Bîstroe, plângerile fermierilor pe tema cerealelor din Ucraina şi alte temeiuri de promisiuni deşarte.

Un prezentator tv a remarcat că, deşi personalul din supermarketuri încasează salarii mici, „n-am văzut casieri care să-şi ceară drepturile în stradă, să pună presiune pe patronii care au profituri comparabile cu orice altă ţară europeană dar le oferă salarii la jumate”. Respectiva vedetă se face că nu pricepe că un astfel de protest n-ar face decât să stârnească dispreţul aceloraşi influenceri, cu aceleaşi argumente prefabricate (nu-ţi convine? emigrează) şi să atragă concedierea rebelilor, pentru că în România nu există sindicate capabile să apere interesele lucrătorilor privaţi, iar statul nu va ţine niciodată partea unor angajaţi prost plătiţi, atâta vreme cât angajatorul poate ameninţa oricând că-şi mută afacerea.

„Ce să comentezi, patronul are "100 ca tine la uşă" şi te dă afară, în România nu ai nici un sprijin, iar de lichidităţi personale nu poate fi vorba, la asemenea salarii abia se pot acoperi cheltuielile lunare”, a răspuns careva la postarea vedetei. Sau uitaţi-vă cum arată festivalul de comentarii de pe pagina Ikea, după ce a ieşit la iveală ce ofertă de salarii a făcut compania pentru potenţialii angajaţi din Timiş. De asta nu-i mai interesează pe oameni – necum să mai iasă în stradă pentru ele – arzătoarele teme despre şefia parchetelor, care corupt sau hoţ a mai fost scăpat de justiţie sau ce chichiţe vor intra în legea cu pensiile speciale în aşa fel încât beneficiarii să fie afectaţi cât mai puţin.

Conştiinţa lipsei de putere colective în faţa unei guvernări eternizate la putere şi fără alternativă reală (inclusiv votanţii AUR ştiu bine asta), oboseala, descurajarea şi lehamitea s-au înrădăcinat treptat în societate. De asta a şi ieşit România pe ultimul loc la ultimul Eurobarometru, şi la susţinerea pentru Ucraina, şi la susţinerea pentru tranziţia la energia verde şi reducerea consumului de energie. Acest Eurobarometru, şi el comentat îndelung ca fiind o expresie a prostiei şi a răutăţii românilor, a fost de fapt un sondaj de opinie despre calitatea guvernării din România şi despre ce speranţe au oamenii că politicile aplicate de actuala putere îi pot ajuta să-şi îmbunătăţească viaţa, să iasă din sărăcie şi subdezvoltare.

Şi de asta, cel mai respingător argument din toate discuţiile este cel care îi îndeamnă pe nemulţumiţi să tacă de tot. Cel mai bine ar fi să vă ţineţi gura, să nu vă luaţi nici de actuala guvernare, nici de companiile private, să nu ziceţi nimic despre costul vieţii, inflaţie, facturi, salarii, condiţii de muncă, fiindcă altfel profită duşmanii democraţiei, scade coeziunea socială în jurul conducătorilor, ceea ce e foarte grav, mai ales acum când e război; stricaţi imaginea României în lume cu văicărelile voastre defetiste. Nu doar că preocupările voastre sunt meschine şi nu interesează pe nimeni; nici nu trebuie să mai vorbiţi despre ele, ca nu cumva să daţi apă la moară extremiştilor, suveraniştilor, conspiraţioniştilor, pesediştilor, corupţilor, comuniştilor, ruşilor, chinezilor sau ce alţi inamici ai momentului o să vă mai indice lumea bună.