COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Oglindă, oglinjoară, cine-i cel mai trădător din ţară

La începutul lui februarie, fruntaşul liberal Rareş Bogdan îşi freca mâinile după ce primise un studiu al unor consultanţi care arăta că 70% din alegătorii PNL se declară naţionalişti şi ataşaţi de valorile clasice conservatoare – armată, biserică, familie, morală. Bogdan era bucuros că i-a venit în sfârşit apa la moară pentru linia de retorică electorală preferată de el, după ce în urmă cu doi ani fusese contrazis de consultanţii de atunci ai partidului, care voiau un PNL reprofilat ca progresist. „Acum doi ani de zile mi se spunea: nu mai, lăsaţi crucea, lăsaţi biblia, lăsaţi Doamne ajută, lăsaţi să vorbiţi de patriotism, de istorie, lăsaţi naţionalismele…”, zicea Bogdan.

Comentariul europarlamentarului venea după sforţările fruntaşilor coaliţiei, în special de la PNL, de a ridica tonul faţă de Austria în chestiunea Schengen, anume ca să vadă electoratul că liderii liberali „în sfârşit au curaj să fie patrioţi” şi să-şi asume apărarea unor interese ale României îndrăznind în premieră să se ia de o ţară occidentală. Sigur că preşedintele Iohannis a venit în chip de dascăl care potoleşte cu blândeţe o clasă de studenţi nărăvaşi, sugerând că boicotul produselor austriece nu e o soluţie, dar efectul dorit deja se produsese: liderii liberali se poziţionaseră cu succes drept luptători aprigi contra Austriei, în dubla ei calitate imaginată de simbol al influenţei ruseşti în UE şi de simbol al asupririi îndurate de români fie sub fostul imperiu, fie sub imperiul actualelor companii austriece.

Acum, PSD a vrut să-şi ia revanşa faţă de PNL, plusând şi mai patriotic în scandalul Bîstroe, de la denunţarea de către ministrul Grindeanu a dragărilor făcute de ucraineni şi până la insistenţa liderului Ciolacu ca lucrările pe canalul Bîstroe „să înceteze ACUM” şi promisiunea că „ne vom proteja, cu toate forţele, moştenirea generaţiilor următoare”. Numai că patrioţii de la PNL de data asta i-au lăsat în ofsaid pe patrioţii de la PSD: după o primă reacţie a premierului Ciucă şi convocarea ambasadorului ucrainean pentru explicaţii, s-au dat la fund. Au făcut asta fiindcă au înţeles rapid că Ucraina nu e Austria şi că toate preocupările pentru „istoria şi naţionalismele” de campanie electorală trebuie uitate, ca nu cumva România să fie suspectată de partenerii externi că face jocul Rusiei şi că nu susţine suficient Ucraina în efortul ei de a-şi crea prin Deltă o nouă ieşire solidă la mare.

Cum să facă însă PNL să nu piardă puncte electorale în favoarea PSD, ştiind că îngrijorările pentru Bîstroe au prins rădăcini în opinia publică, inclusiv în rândul celor care susţin Ucraina în raport cu agresiunea rusească, şi că reacţia politicienilor la ele va lăsa urme în sondaje? Cea mai la îndemână soluţie a fost deja folosită de Florin Cîţu, care a făcut ce ştia mai bine, anume să proclame că PSD „susţine agenda lui Putin” şi pe liderii pesedişti să-i facă trădători, întrebându-se „cât mai este până vedem primii PSD-işti expulzaţi”. Demonizarea PSD ca fiind „cu ruşii” probabil s-ar fi prefigurat oricum ca o strategie electorală de rezervă din partea PNL, mai ales că în afară de talentul de a aplica vechea etichetă PSD = stânga = comunism = Rusia, patentată de opoziţia de dreapta încă de pe vremea lui Iliescu, actualul PNL n-are nicio calitate prin care să demonstreze alegătorilor că e mai bun ca PSD.

Această strategie de conservare a puterii are însă limitele ei. Nu fiindcă ar fi percepută de electorat ca depăşită; electoratului în realitate îi plac clişeele, pentru că orice teren familiar, deja cunoscut, poate oferi un soi de confort psihic, mai ales în epoci cu crize economice şi schimbări geopolitice brutale, ca acum. Ci pentru că demonizarea de tip „eşti cu ruşii” a fost deja adoptată într-un mod mult mai sistematic de USR şi de influencerii legaţi de USR sau Reper şi îndreptată împotriva întregii coaliţii actuale de la putere, cu tot cu PNL, PSD, UDMR, preşedintele Iohannis, plus a unei părţi din armată şi servicii. Nu e o noutate că tabăra opoziţiei progresiste vrea să împiedice rotativa guvernamentală din mai, pentru că se teme de o finală prezidenţială între un candidat al PSD şi unul al AUR. Aşa încât dacă preşedintele Iohannis merge înainte cu Marcel Ciolacu premier, îl paşte şi pe el acuzaţia că trădează România, Ucraina, NATO şi e un prezumtiv putinist.

De asta, unii influenceri nu scapă nicio ocazie să-l pună pe Klaus Iohannis în opoziţie cu preşedinta moldoveancă Maia Sandu, încercând să construiască un contrast propagandistic între o Sandu sinceră, proactivă, clar antirusă, şi un Iohannis pasiv, dubios, care nu ridică suficient de mult glasul contra Rusiei, nu anunţă public ce sprijin militar dă România Ucrainei, nu sare să apere Moldova de ipotetica lovitură de stat, nu l-a aplaudat pe Zelenski la Consiliul European de la Bruxelles şi îl mai şi pune pe ministrul de externe Aurescu să trădeze, adică să interpeleze Kievul pe motiv de canal Bîstroe sau de drepturi ale românilor din Ucraina. La fel, avem un contrast între guvernul de la Chişinău, cu oameni bine pregătiţi şi competenţi (nu contează care, şi guvernul Gavriliţa, şi guvernul Recean sunt automat admirabile), şi guvernul de la Bucureşti, de plagiatori şi incompetenţi (iarăşi nu contează care, fie că e guvern PNL, fie PSD, automat e o ruşine).

Este posibil ca această linie de propagandă să se amplifice în pregătirea alegerilor din 2024, după apelurile lansate din tabăra susţinătorilor USR ca România să fie denunţată la Bruxelles că face paşi spre „iliberalismul” lui Orban de la Budapesta, cumpărând o mare parte a presei. Cătălin Drulă, liderul USR, a acuzat la rândul lui actuala putere că „hărţuieşte politicenii şi primarii din opoziţie” după ce ANI a sesizat Parchetul pe motiv că primarul Nicuşor Dan a comis abuz în serviciu. „Acesta este regimul Iohannis, pas cu pas către Belarus. Statul de drept şchioapătă grav în România”, a scris Drulă, susţinut de fani cu verdicte gen „Deja suntem într-o guvernare iliberală ca în Ungaria. Mafia pesedistă şi penelistă controlează presa, televiziunile, instituţiile statului şi hărţuiesc opoziţia. Dar Europa îi vede.”

Şi aceasta e o metodă deja folosită înainte de alte campanii electorale, dacă vă mai aduceţi aminte de articolele care apăreau prin 2011 în presa străină care spuneau că Europa de Est are doi Victori, Orbán şi Ponta, ambii nişte dictatori care strică peisajul democratic al restului ţărilor UE. Electoratul e totuşi acum mai puţin naiv decât în deceniile trecute şi n-ar aprecia nici pârârea României la Bruxelles, nici încercarea de punere a ei pe acelaşi plan cu Ungaria şi ameninţarea cu posibile sancţiuni economice. Iar orice astfel de reacţie din partea USR, a Reper sau a unor ONG-uri apropiate de ele ar servi direct propaganda la fel de sistematică a PNL-PSD pe tema „USR e un partid de trădători, fiindcă a negociat de unul singur PNRR cu clauze în dauna României” – o temă utilă pe măsură ce se vor înmulţi jaloanele pe care guvernul nu le poate îndeplini suficient de repede încât să obţină banii din PNRR.

Pentru societatea românească, dintre toate cele de mai sus, cea mai periculoasă nu e uşurinţa cu care adversarii politici îşi aruncă acuzaţii de trădare. Trădarea în politica românească e în fond un termen asociat cu comedia încă de pe vremea lui Caragiale. Şi aşa cum am văzut după episodul cu Iohannis acuzând Pe-Se-De că trădează ţara vânzând-o ungurilor, trădătorii de ieri pot să fie foarte bine partenerii de guvernare de azi. Periculos e în schimb faptul că, pe cât de curajoşi s-au arătat patrioţii noştri de la putere când cu Schengen, pe atât de lipsiţi de îndrăzneală sunt nu în faţa Rusiei, cum zice opoziţia, ci în faţa propriului popor, căruia n-au niciun interes să-i explice la ce să se aştepte şi care sunt mai exact limitele acestui patriotism regăsit.

N-au niciun interes să-i spună în faţă că patriotismul lor n-are de fapt nicio legătură cu naţionalismul ucrainenilor, după care au crezut iniţial că se pot inspira, ci cu ideea că România e acum un simplu teritoriu de război şi de aici trebuie să decurgă tot ce face guvernul. De pildă, proiectele de legi care dau mână liberă serviciilor să intre mai adânc în viaţa privată a civililor sau generalizează pedeapsa cu închisoarea pentru „tulburarea ordinii publice”. Sau strecurarea în opinia publică a percepţiei că până la urmă nu e aşa de rău să urăşti unele ţări occidentale şi companiile lor (cum ar fi Austria şi OMV), dar numai pe cele care nu susţin cu suficient entuziasm Ucraina. Sau ideea că toţi cetăţenii care se miră că statul român pune constant pe primul plan interesele economice ale statului vecin „nu au înţeles miza acestei perioade”, cum zice eufemistic preşedintele Iohannis.