COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Personajele fictive care luptă pentru noi în Ucraina

Până acum, concluzia acestor comentatori e că nepăsarea sau chiar ostilitatea celorlalţi s-ar explica prin lipsa de educaţie sau de empatie şi vulnerabilitatea la propaganda rusească, la fel ca în pandemie când unii refuzau măştile şi vaccinurile.

De partea cealaltă, motivul de indignare a fost tot ca în pandemie, anume că aceiaşi oameni care în general „se informează numai din surse oficiale” fac acelaşi lucru acum şi în privinţa conflictului din Ucraina.

În realitate, opiniile oamenilor şi mai ales emoţiile lor stârnite de război au legătură doar cu gradul de satisfacţie sau insatisfacţie faţă de viaţa din prezent – a lor, a comunităţii lor, a ţării. Dacă ne uităm cu atenţie la atitudinile faţă de război, o să observăm că el rămâne mereu un fel de ficţiune personală, un ecran alb pe care indivizii, comunităţile, popoarele îşi proiectează propriile convingeri, preocupări şi cauze. Când vorbesc despre război, se referă de fapt la ceea ce percep că e locul lor, ori al României, ori al Estului într-o poveste mult mai lungă unde acum s-a întâmplat să apară şi acest conflict. Iar concluzia fiecărei tabere e dinainte trasă, în funcţie de nivelul de trai şi de stilul de viaţă: fie trăim în cea mai bună dintre lumi, temporar perturbată de o Rusie care în sfârşit va fi neutralizată, fie lumea o duce atât de prost şi a decăzut aşa de tare, încât poate doar un război devastator ar putea s-o forţeze să se schimbe.

În Franţa, un sondaj Ifop arăta recent că 52% dintre cetăţeni cred în cel puţin una din explicaţiile Rusiei despre declanşarea războiului. Aceasta nu înseamnă că francezii respectivi „sunt cu Putin”; acest Putin demn de crezare este un personaj la fel de fictiv, tot o proiecţie a frustrărilor economice şi a luptelor politice din ţara lor. Aşa a fost şi personajul Donald Trump pentru americanii care l-au votat ca apărătorul valorilor conservatoare şi restauratorul economiei de pe vremea când industriile nu erau externalizate în China şi globalizarea nu avansase. Am scris tot aici în 2017 („Modelul Trump în România: un Putin care să poată fi admirat pe faţă”) de felul cum Donald Trump a preluat capitalul de speranţă a unui număr de cetăţeni din America şi din Europa, care şi-ar fi dorit să poată admira deschis o figură de lider autoritar, naţionalist, care îşi învinge mereu adversarii şi-şi apără mereu poporul.

În 2019, după ce Vladimir Putin declarase pentru Financial Times că liberalismul UE a devenit desuet în faţa problemelor create de valul de imigranţi, experţii citaţi de BBC comentau că de fapt ordinea liberală de până la criza financiară din 2008 nu a dat răspunsuri la problemele noi create de globalizare: stagnarea salariilor, problemele de identitate colectivă, cu „oameni care simt că ţara lor nu le mai aparţine” pentru că „pieţelor li s-a permis să determine totul” (Michael Cox, profesor la London School of Economics). Ce propunea Putin ca soluţie, spunea Michael Cox, era modelul unei Rusii care „reprezintă un gen diferit de civilizaţie, unde suveranitatea e pusă mai presus ca democraţia, iar unitatea naţională şi stabilitatea sunt puse mai presus decât statul de drept şi drepturile omului”. Aşa se punea problema înainte de reuniunea G20 din acel an, la care tocmai urma să participe şi Putin.

Între timp, pandemia a adăugat peste tot un potenţial de furie, o dorinţă de descărcare colectivă, inevitabilă după perioade prelungite de interdicţii, carantină, frică şi un contrast aproape caricatural între sărăcia tot mai ignorată a celor care au suportat restricţiile sanitare şi viziunile tot mai grandioase despre viitor ale celor îmbogăţiţi în pandemie. Există o dorinţă difuză de schimbare din temelii a ordinii dinainte, iar de asta încearcă să profite statele şi grupările care contestă graniţe sau ierarhia mondială de putere. Sunt conflicte fie amânate din cauza pandemiei, cum e războiul din Ucraina, fie redeclanşate prin efectul lui de avalanşă, cum sunt disputele legate de statele din Caucaz, Kurile, Corsica, Scoţia sau reluarea discuţiilor vechi de aproape 20 de ani despre cum ar vrea China, Rusia, India, Brazilia, Venezuela şi alte ţări din afara lumii occidentale să înlocuiască dolarul şi euro în tranzacţii.

Larry Fink, şeful BlackRock, cel mai mare administrator de active din lume, crede că războiul va aduce într-adevăr sfârşitul epocii de globalizare, iar statele vor încerca să devină independente nu doar de importul de energie, ci şi de importuri în general, ceea ce va însemna că ţările cu producţie internă solidă vor prospera, iar celelalte nu. Efectul se va vedea în creşteri de preţuri, pierdere de putere de cumpărare şi bănci centrale constrânse să aleagă între a lăsa inflaţia să crească şi mai mult sau a combate inflaţia cu preţul unui şomaj mai mare şi al unei creşteri economice slabe. Fink notează că escaladarea preţurilor va fi o problemă în special pentru oamenii cu venituri mai mici, fără a comenta mai mult. În practica politică, asta înseamnă însă mai mulţi adepţi pentru liderii, partidele şi curentele de opinie aşa-zis antisistem, indiferent cum denumesc sistemul – capitalism, democraţie, liberalism sau hegemonie occidentală.

Deocamdată, războiul le-a dat rapid ocazia să se afirme unor poli noi de putere din afara UE, cum e Turcia, cel mai stăruitor mediator în negocierile dintre Rusia şi Ucraina (şi imaginile cu luxosul palat Dolmabahce, unde au avut loc cele mai importante negocieri de până acum, sunt menite tocmai să proiecteze putere şi importanţă internaţională). Sau Qatar, care şi-a asumat deja rolul de arbitru al meciului pentru independenţa energetică a Europei şi e curtat ca atare inclusiv de preşedintele ucrainean Zelenski, care i s-a adresat virtual la Forumul de la Doha din 26 martie cu „viitorul Europei depinde de efortul vostru” (de a livra suficient GPL încât să înlocuiască importurile de gaz din Rusia). Acelaşi Zelenski a enumerat Canada, Turcia, Israelul printre statele dorite ca puteri garante ale neutralităţii Ucrainei. Şeful BlackRock menţionează, la rândul lui, ţări ca Mexicul sau Brazilia printre posibilii câştigători economici ai sfârşitului globalizării.

Nu rezultă însă din cele de mai sus că lumea multipolară dorită de Rusia, cu SUA devenite doar o putere printre altele, ar fi acum mai aproape de realizare. Dimpotrivă, până acum SUA n-au făcut decât să câştige economic, militar, mediatic de pe urma conflicului din Ucraina. La noi, unii din cei etichetaţi ca putinişti au prezis primii că Rusia pierde, tocmai văzând cum evoluează războiul mediatic. Unul din autorii legii suveranităţii de la noi scria încă din februarie: „Putin a reuşit să tragă cu el în mormântul istoriei tot ce înseamnă lumea veche. Orice conservator, orice sceptic sau oponent al propagandei şi ofensivei progresiste, orice credincios (în special ortodox), deja etichetat ca putinist, de azi a pierdut şi el războiul odată cu Putin. Oricare va fi deznodământul militar al războiului, lumea veche a murit odată cu înfrângerea imagologică a lui Putin. În cazul în care Putin pierde şi militar, lumea multipolară va fi murit înainte sa se nască. Putin a pierdut, chiar dacă va câştiga războiul.”