COMENTARIU Lelia Munteanu: Insula

Nimeni ca ea nu se înţelegea cu Dumnezeu. Rugăciunile ei ne-au ţinut pe toţi, din dividendele rugăciunilor ei supravieţuim şi astăzi, când ea pare că n-ar mai fi.

De când am plecat din al-jazeera noastră (Sighet, în ungureşte, înseamnă chiar asta - Insulă) sunt un om dez-orientat: mi-am pierdut orientul, acel ceva care desparte fără greşeală binele de rău, adevărul de minciună, plinul de gol. Darul deosebirii îl avea doar bunică-mea şi îl mai au pescuitorii din Marea Roşie, atunci când se uită în zare cântărind irizaţiile perlei (fiindcă doar una la zece mii strecoară lumina într-un fel anume, lăsând în sidef amprenta pe care cunoscătorii o numesc "orient") aşa privea ea viaţa - necazul, mânia, primejdia şi nevoia.

În vremea copilăriei mele, în Sighet moartea nu pătrunsese încă. Trăiam fericiţi, măsuram timpul după clopotele bisericii şi şuieratul trenului în gară. Trăiam sub umbrirea a două personaje uriaşe: părintele, când ieşea cu Evanghelia din altar, şi impiegatul de mişcare, cu chipiul lui roşu, când apărea la linia una ca să dea drumul la tren. 

Existau patru anotimpuri, care se înşiruiau cuviincios, aşteptându-se unul pe celălalt.

Saptămâna Mare mă aruncă mereu în Insula mea, o înconjor de trei ori, cum se înconjoară biserica la Denia Prohodului. Amar de credincioşi. Sub fiecare năframă îmi pare că e bunica, o caut, o strig, o caut şi-o strig, până când mă pierd în mulţime şi nu-mi mai amintesc despre mine nimic.