COMENTARIU Lelia Munteanu: "Iubeşte cu frică şi teme-te cu dragoste"

De câte ori se afla la ananghie, Benjamin Netanyahu (a şasea oară premier, acum al unei coaliţii de extremă dreapta) obişnuia să-l citeze pe mentorul său spiritual, fabulosul Rabbi Menachem Mendel Schneerson (1902-1994).

Acum, când a scos împotriva cetăţenilor din stradă poliţia călare, tunurile cu apă, gazele lacrimogene, grenadele paralizante, Regele Bibi nu-l mai poate invoca pe Rabbi Schneerson, din cauză că i-a încălcat flagrant preceptele: "Cine iubeşte trebuie să înveţe frica. Cine se teme trebuie să înveţe iubirea".

Carismaticul, experimentatul politician iubeşte şi se teme, deopotrivă. Numai că – începând cu penultimul mandat de premier - se iubeşte pe sine şi propria libertate şi se teme că va sfârşi în puşcărie. "Iubeşte cu frică şi teme-te cu dragoste", îl învăţase rabinul.

Când crezi că ţara ta nu te merită fiindcă nu te poate exonera de pedeapsă, atunci începe sfârşitul. Când transformi alegerile în referendumuri asupra propriilor tale vinovăţii penale (mită, fraudă şi abuz de încredere), începe sfârşitul. Când ceri anchetarea anchetatorilor tăi, numai fiindcă eşti cel mai puternic om în Stat. începe sfârşitul.

Din 29 decembrie, când a preluat din nou puterea în fruntea sinistrei sale coaliţii, Netanyahu nu a urmărit alt obiectiv decât să-şi  subordoneze politic Justiţia. Singura ţară democratică din Orientul Mijlociu, cum se mândrea că este, e vopsită tot mai strident în culorile iliberalismului.

Poporul, pe care Marele Bibi ar fi dorit să-l transforme într-un scut împotriva Justiţiei, ca orice terorist mai răsărit din Orientul Mijlociu, e în stradă. Mitingurile sunt programate pe segemente socio-profesionale. Astăzi: medicii, pensionarii şi angajaţii din învăţământ  (profesorii şi-au scos elevii din sălile de curs, ca să le dea lectii de democraţie pe baricade). Până şi angajaţii Mossad au ieşit din birouri, anunţând că, discret, se află şi ei în mijlocul manifestanţilor, dar alături de ei).

Există deja o masa critică de cetăţeni care curând vor forţa noi alegeri (anticipatele au devenit sport naţional în Israel).

Se prea poate însă ca, în acel moment, haiosul Avigdor Lieberman, şeful partidului Yisrael Beiteinu" („Israel Casa Noastră"), actualmente membru al Knesset (după ce-a tot fost ministru, de la Externe la Finanţe), se va găsi să repună pe tapet ideea exprimată înaintea scrutinului din 2020: „Dacă se va pune problema, sunt de acord ca Netanyahu sa fie amnistiat, în schimbul retragerii din politică. Nimeni nu vrea să vadă un prim-ministru în puşcărie". (În 2014 au dorit să vadă. Pe Ehud Olmert, care  demisionase însă din funcţia de premier, mai ales la presiunile Regelui Bibi). Atunci, în 2019, naivul Benny Gantz, co-liderul incoruptibililor din alianţa Kahol Lavan ("Albastru şi Alb"), s-a grăbit să-l susţină pe Lieberman, declarându-se de acord cu acest gheşeft.

Scriu cu tristeţea că, într-o lume de lideri politici mărunţi, Benjamin Netanyahu ar fi putut rămâne în istorie ca un mare om de stat, cu condiţia să se fi iubit mai puţin şi mai cu frică.