COMENTARIU Lelia Munteanu: Lătratul câinilor morţi

Insula Sivriada, cea mai aproape de uscat şi cea mai mică. Un fel de colină de vreo 90 de metri, nelocuită, cu un portuleţ făcut din piatra pe care au aruncat-o cei care au reconstruit digul de la Haydarpaşa. Pe vremea bizantinilor acolo, în cele nouă insule, erau exilaţi prinţii, după rang şi gravitatea uneltirii. Obiceiul a fost păstrat o vreme şi de otomani. În 1911, într-o toamnă, sultanul Mehmed al V-lea Chibzuitul a poruncit ca toţi câinii din Istanbul să fie surghiuniţi în Insula Ţuguiată. Optzeci de mii, se spune, au fost lăsaţi să moară. Poate mai mulţi - cine să fi avut interesul să-i numere?

Cui să latre după ajutor? Feriboturilor nu opresc nici astăzi în Insula Ţuguiată. Dar, dacă n-ar fi intrat în panică şi s-ar fi organizat, ar fi supravieţuit. Exista acolo, mai există şi astăzi, un puţ cu apă dulce, iar marea geme de peşti - îl poţi prinde cu coada.

De ce-au fost trimişi la moarte (fiindcă exil nu se poate numi)? Poate fiindcă s-a presupus că într-o zi vor turba.

Dar cum poţi trimite la moarte orice - animale, păsări, oameni, stele – numai presupunând că într-o zi vor turba? Veţi replica, poate, că stelele nu turbează. Ar fi o veste bună.

Cel care mi-a istorisit povestea, un liliac sub acoperire, a încercat şi o explicaţie. Credea că adevăratul motiv al relocării (a rostit cuvântul cu emfază, probabil să mă impresioneze că-l ştia), a fost că începuse frenezia occidentalizării. Câinii deveniseră caduci, ca şalvarii şi feregeaua. Prezenţa lor deraja, erau prea de tot exotici. Vagabondau prin oraş, căutîndu-şi vechile sălaşuri peste care trecuseră buldozerele, se strângeau în haită amuşinând cenuşa fiecărui incendiu. Răspândeau virusul melanholiei. 

Liliacul mi-a spus toate astea în Fatih, în bezna unei cafenele abandonate. În uşa ferecată izbea lătratul câinlor morţi, ca lumina unui far plutitor.