COMENTARIU Lelia Munteanu: Numai Klaus Iohannis nu poate vorbi despre greua moştenire

În urmă cu cinci ani, acelaşi Klaus Iohannis, îşi încheia discursul de investitură - în faţa unei săli arhipline – cu aceste memorabile cuvinte: „îmi pun întreaga putere şi pricepere la dispoziţia poporului român. Ca peste 5 ani să putem spune că România este ţara care a uimit lumea, prin transformarea şi reconstrucţia ei”.

Astăzi, după cinci ani - în faţa unei săli arhigoale – Klaus Iohannis a fost  aproape acelaşi, doar că în loc de cravată avea papion şi nu mai şedea pe un scaun tapisat, ci într-un jilţ pe care Ultimul Orator din Parlamentul României, Crin Antonescu, îl descria cu fineţe stilistică drept „voievodal post-socialist, un pic kitsch”.

Aproape acelaşi – Klaus Iohannis, dar parcă mai împiciorongat, mai patetic, privind mai sus şi încercând să identifice o fantă a istoriei prin care să se poată strecura cu minim efort.

Despre România normală ca deziderat vorbea şi în 21 decembrie 2014: „Îmi propun ca la sfârşitul mandatului meu de Preşedinte, România să fie spaţiul unei alte stări de spirit, al unui alt climat social, în care să îşi găsească în sfârşit loc stabilitatea, aprecierea valorii şi calmul. Nu calmul aparent dat de absenţa dezbaterii, nu calmul în spatele căruia se ascunde resemnarea. Ci calmul dat de libertatea de a alege, pentru că există opţiuni, de încrederea că prosperitatea vine când fiecare îşi face treaba şi de convingerea că împreună suntem puternici. O Românie în care stabilitatea, calmul şi aprecierea valorii devin reperele normalităţii va fi fără îndoială una atractivă pentru investiţii. Locurile de muncă şi prosperitatea, pe care toţi românii ni le dorim, nu au cum să apară decât într-un asemenea climat”.

Despre România normală ca deziderat a vorbit şi astăzi, dar ceva mai precipitat. „Nu mai e nici o zi de pierdut”, a spus, de parcă n-ar fi trecut, confortabil, 1825.

Klaus Iohannis porneşte în al doilea mandat cu un handicap major: nu poate vorbi despre „greaua moştenire”.Utile Mediafax