COMENTARIU Lelia Munteanu: ONU - un poem. De proză de ocupă Statele Unite

Poemul pe care îl reproduc mai jos e Preambulul Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite:

„Noi, popoarele Naţiunilor Unite, hotărâte să izbăvim generaţiile viitoare de flagelul războiului care, de două ori în cursul unei vieţi de om, a provocat omenirii suferinţe de nespus, să ne reafirmăm credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi a femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici, să creăm condiţiile necesare menţinerii justiţiei şi respectării obligaţiilor decurgând din tratate şi alte izvoare ale dreptului internaţional, să promovăm progresul social şi condiţii mai bune de trai într-o mai mare libertate, şi în aceste scopuri să practicăm toleranţa şi să trăim în pace unul cu celălalt, ca buni vecini, să ne unim forţele pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, să acceptăm principii şi să instituim metode care să garanteze că forţa armată nu va fi folosită decât în interesul comun, să folosim instituţiile internaţionale pentru promovarea progresului economic şi social al tuturor popoarelor, am hotărât să ne unim eforturile pentru înfăptuirea acestor obiective. Drept urmare, guvernele noastre, prin reprezentanţii lor, reuniţi în oraşul San Francisco şi având depline puteri, recunoscute ca valabile şi date în forma cuvenită, au adoptat prezenta Cartă a Naţiunilor Unite şi înfiinţează prin aceasta o organizaţie internaţională care se va numi Naţiunile Unite".

Veţi spune că e redactat în 1945 (pe 24 octombrie s-au împlinit 78 de ani de când a intrat în vigoare) şi multe s-au schimbat de atunci. Aproape totul s-a schimbat de atunci, dar nu principiile şi misiunile: asigurarea "păcii mondiale", "respectarea drepturilor omului", "cooperarea internaţională", "respectarea dreptului internaţional".

De ce mai păstrează umanitatea această carcasă goală? Organizaţiile, Agenţiile, Fondurile, Programele, Instituţiile de Cercetare ONU - dintre care unele funcţionează impecabil şi sunt încă de mare folos - pot fi păstrate, găsindu-li-se o altă umbrelă (unele funcţionează deja aproape independent).

Rezoluţia pentru un armistiţiu umanitar în Gaza, în scopul permiterii accesului ajutoarelor şi protecţiei civililor, propusă de statele arabe şi votată vineri de Adunarea Generală, cu 120 de voturi pentru (o majoritate covârşitoare) nu are character obligatoriu. Dar ia temperature unui moment politic fierbinte şi adânceşte divizarea lumii.

Israelul consideră Rezoluţia "o infamie", gândindu-se că nişte zeci de ore de încetare a focului ar da posibilitatea Hamas să se replieze. (De altfel, şeful delegaţiei israeliene, cu câteva zile înainte, îl trimisese după seminţe pe Secretarul General al ONU, Antonio Guterres, cerându-i demisia, doar fiindcă îndrăznise să constate că furia Hamas nu s-a întrupat din neant şi că bombele nu cad în vid, chiar dacă Tzahal are capacitatea tehnologică de a trimite la ţintă o bombă prin fereastra deschisă, fără să şifoneze perdeaua).

Totuşi, tunelurile Hamas n-au fost construite începând din 7 octombrie, nici scuturile umane n-au fost inventate ad-hoc. Şmecheriile cu spitalele folosite pe post de depozite de armament şi ascunzători pentru comandouri sunt binecunoscute (Aşa a ajuns biata Gază să aibă cele mai multe paturi de spital pe cap de locuitor din lume!). Faptul că Hamas fură combustibilul destinat civililor – se ştie. Din banii sponsorilor internaţionali fură dintotdeauna, păstrând mărunţiş pentru armament, când nu-l primeşte gratuit. Şi, cu toate acestea, nu poţi pedepsi colectiv un popor pentru că are neşansa unor lideri sceleraţi.

Cine ar putea convinge în acest moment istoric Israelul să accepte un armistiţiu umanitar? Doar Statele Unite. La Washington există însă preocuparea, întemeiată, că orice încetarea a focului ar putea readuce războiul israeliano-palestiniană la situaţia de dinainte de 7 octombrie: un conflict fără sfârşit, tot mai feroce cu fiecare episod.

Noul turneu al Secretarului de Stat Blinken în Orientul Mijlociu e un semnal în plus (primul a venit când preşedintele Biden şi-a amintit  brusc de civilii din Gaza) că obiectivele americane se nuanţează. Ar putea fi considerat un semn bun, o poartă întredeschisă pentru negocierile de pace care, inevitabil, vor urma. Important e să nu treacă prea multă vreme până atunci, pentru că realitatea dospeşte.