COMENTARIU Lelia Munteanu: Orbi în Gaza

Am vrut să scriu despre felul în care Israelul a crescut Hamasul, contrapunându-l Fatah, stâlpul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, care - la ora când Hamas părea o inofensivă asociaţie de binefacere, condusă de un şeic imobilizat în scaun cu rotile şi pe jumătate orb - comitea cele mai spectaculos de sinistre atentate teroriste. OEP – o mişcare laică în Cisiordania, Hamas – una religioasă, în Gaza. Cam aşa s-au petrecut lucrurile atunci.

Am vrut să reamintesc istoria înfiinţării statului Israel. Pe de altă parte, să arăt că, atâta vreme cât nu va fi un stat, Palestina va rămâne o cauză, un crez cu chipul desfigurat de ură. Asupra crezurilor, mortierele n-au decât puterea de a le augmenta.  

Am vrut să citez episoade la fel de atroce precum cel din urmă cu 20 zile, petrecute în ultimii 50 de ani, dar m-am oprit.  

Mi-am dat seama că nu e momentul să dezgrop istorii vechi, când prezentul se prăvăleşte peste noi.  

Am auzit din 7 octombrie cele mai mari trăsnăi, debitate din importantissime cabinete ale lumii. Printre ele: Hamas nu reprezintă populaţia Gazei. Să nu ne iluzionăm: o reprezintă. Cum? Aşa cum îl taie priceperea: ţinând-o ostatecă, ideologic şi fizic. În interiorul gardurilor ridicate de Israel sunt “gardurile” ridicate de Hamas în minţile oamenilor.  

Hamas e Gaza. De la copilul de cinci ani, hrănit cu propagandă şi instruit militar cu puşcoace de lemn, până la mama transfigurată de fericire că fiul mort pentru cauză a devenit shahid (martir al credinţei).   

În lumea asta în care nişte orbi călăuzesc alţi orbi, pentru cei din urmă  viaţa şi moartea, setea şi spaima irump la fel. Numai că mereu moartea violentă a unora e tragedie şi a celorlalţi statistică.

Tragic e că, pe fond, şi israelienii, şi palestinienii au dreptate. Deosebirea stă în felul care înţeleg să şi-o câştige. Iar uneori se întâmplă să nu existe nici o deosebire.