COMENTARIU Lelia Munteanu: Războiul hidrocarburilor în Mediterana de Est

Parlamentul de la Ankara, întrunit în sesiune de urgenţă, a autorizat ieri Executivul turc să trimită trupe în Libia, în sprijinul Guvernului de Uniune Naţională al lui Fayez al-Serraj, sprijinit de ONU, şi împotriva celei de-a doua administraţii, cu sediul la Benghazi, condusă de generalul Haftar.

Motivând că al-Serraj a cerut ajutor, în urma acordului martitim şi militar semnat cu câteva luni în urmă, partidul preşedintelui Erdoğan şi aliaţii săi au argumentat în dezbaterile parlamentare că demersul e menit să apere interesele Turciei în Libia şi în Meditarana de Est.

La nici o oră după decizia Legislativului, Erdoğan şi Trump au avut convorbire telefonică, în care liderul de la Casa Albă l-ar fi prevenit pe omologul său de la Ak Saray (Palatul Alb) că orice amestec în Libia va complica situaţia. (Turcia şi cu atât mai puţin Libia nu figurează însă între priorităţile lui Donald J. Trump, ceea ce încurajează Ankara să îşi desfăşoare agenda regională).

Tot ieri, la Atena, Grecia, Cipru şi Israel au semnat acordul cu privire la gazoductul EastMed, care va transporta, din 2025, uriaşele resursele de gaz din regiune, afectând astfel interesele Turciei care, pe de-o parte a ratat o înţelegere cu Israelul şi pe de alta a încercat, fără succes, să stopeze exploatarea resurselor de către Cipru, considerând că aparţin de drept Republicii Turce a Ciprului de Nord.

Nu întâmplător decizia Legislativului de la Ankara şi Acordul de la Atena s-au desfăşurat simultan. Turcia e decisă, la nevoie, sub pretextul că trimite trupe în ajutorul Guvernului de la Tripoli, să blocheze accesul în Mediterana de Est.

Asaltul generalului Haftar, comandantul Armatei Naţionale Libiene, asupra cspitalei Tripoli, declanşat cu luni de zile în urmă, se apropie de deznodământ. Dar această ultimă campanie pe care o poartă acum e susţinută de Rusia, evident deranjată de înţelegerile dintre Ankara şi Tripoli, care schimbă balanţa de putere în Mediterana în favoarea Turciei. Sprijinind opoziţia din Benghazi, Putin îşi deschide drum în regiune, implicându-se – cu costuri mult mai mici decât în Siria – în criza libiană.

Generalul Haftar e susţinut de Emirate (cu arme), Egipt, Arabia Saudită (cu arme, prin interpuşi) şi Israel. Fireşte, implicit şi de Franţa, care în 2011 a fost vârful de lance al răsturnării de la putere a lui Gaddafi.

Bazele militare ale Rusiei din Tartus şi Latakia sunt un instrument esenţial al luptei pentru influenţă în Mediterana de Est. Instalarea unor baze militare în Libia (parte şi din strategia Turciei) ar aduce Rusia la graniţa NATO, în proximitatea Italiei şi a Greciei.

Demersurile lui Erdoğan în Libia, menite finalmente să-şi asigure independenţa energetică, nu convin lui Putin, al cărui interes e să ţină aproape Turcia ca un client important al hidrocarburilor sale.

În condiţiile în care Statele Unite nu au o poziţionare articulată, fermă, consecventă în privinţa Turciei, abandonată în disputele dintre Departamentul de Stat şi Pentagon, Rusia profită pentru a încerca să preia discret iniţiativa în acest război al hidrocarburilor care va zgâlţâi puternic scena internaţională în lunile care vin.