COMENTARIU Lelia MUNTEANU: „Signore, ti amo!"

Am scris despre el atât de mult, încât mi-e greu să-mi amintesc.

... Cel mai mare duşman al Papei Benedict al XVI-lea a fost cardinalul Ratzinger. Bavarezul aproape timid, cu o voce şoptită, dar cu voinţă de oţel şi cu o logică greu de răsturnat, a intrat în legendă încă de pe vremea când fostul papă Ioan Paul al II-lea l-a pus în fruntea Congregaţiei Vaticanului pentru Doctrina Credinţei, fosta Sfântă Inchiziţie. Documentele emanate atunci sub ferma, inflexibila sa coordonare, ieşirile sarcastice în media catolică ale lui Joseph Ratzinger au abătut asupră-i un potop de porecle: Rottweilerul lui Dumnezeu, Cardinalul Panzer, Marele Inchizitor, Cardinalul Nu.

Pe cât de deschis, de uman, de împăciuitor, de ecumenic se arăta Papa Ioan Paul al II-lea, pe atât de intransigent, de fanatic în apărarea Catolicismului, de uscat era administratorul doctrinei, temutul cardinal Ratzinger. Când deasupra bisericii Sfântului Petru din Vatican s-a ridicat fumul alb, şi s-a auzit vocea cardinalului camerlengo - „Habemus Papam!" - mulţi s-au întrebat cu strângere de inimă: „Qui est?" Era, după 1000 de ani, un suveran pontif de origine germană, era chiar legendarul Ratzinger.

Covârşit de harisma şi popularitatea predecesorului, Benedict al XVI-lea s-a mărginit să stea o vreme în umbra ilustrului său prieten, invocându-l des şi pios, părând a dori să-i continue inclusiv opera ecumenică. La scurtă vreme însă, Benedict al XVI-lea a redevenit el însuşi. Ceea ce multă lume a considerat a fi un şir de gafe – interpretarea responsabilităţii poporului german faţă de crimele naziste, discursul privind raportul dintre raţiune şi violenţă în religia musulmană – n-au fost decât izbucnirile fruste ale celui care, prin 1977, declara budismul o spiritualitate „auto-erotică". Scandal, legat de supremaţia Bisericii Romano-Catolice şi, implicit, de ideea că nu există mântuire în afara acesteia, a fost doar reiterarea vechiului şi controversatului document Dominus Jesus, lansat în 2000 de Congregaţia pentru Doctrină, semnat de cardinalul Ratzinger şi aprobat de Papa Ioan Paul al II-lea.

La vremea respectivă, justificase pedant ceea ce multora le-a părut a fi o întoarcere violentă la spiritul antiecumenic de dinainte de Aggiornamento. A susţinut atunci, polemizând în special cu protestanţii, că existenţa mai multor Biserici sau chiar a unor Confederaţii nu poate decât să înfunde creştinismul într-un relativism periculos.

Poate cel mai influent teolog catolic din ultima jumătate de veac, dogmatist strălucit, Joseph Aloisius Ratzinger a fost şi un pianist de excepţie. Interpreta Mozart ca un virtuoz...

... Astăzi îmi amintesc doar vibraţia ultimei sale postări pe Twitter, înainte de a se retrage în sacerdoţiul de Papă Emerit: „Trebuie să avem încredere în puterea îndurării lui Dumnezeu. Noi suntem cu toţii păcătoşi, dar harul Său ne transformă şi ne reînnoieşte".