COMENTARIU Marius Oprea: 2022, anul în care ne-am recîştigat patria

Românii au, în opinia mea, nu numai o vocaţie de supravieţuitori, dovedită istoric, ci şi o mare mobilitate derivată din aceasta. Sîntem o naţiune vie, abia trezită dintr-un somn istoric de 45 de ani. Am avut ghinioane de dimensiuni epice. Mai întîi, că după o revoluţie anticomunistă, am fost conduşi, în propriul asentiment dat de votul din ”Duminica Orbului”, pe 20 mai 1990, de un fost comunist, care a încercat să salveze tot ce mai era de salvat din ruinele fostului regim. Apoi, au fost patru ani esenţiali, ai administraţiei Constantinescu, de reorientare a României spre UE şi NATO. Au urmat alţi zece ani, trăiţi în delirul post-totalitar al unui turnător, însetat de putere şi revendicativ. Poate că partea cea mai nocivă a ”tranziţiei noastre”, dincolo de aproape trei decenii cu trei preşedinţi pe care poate că nu-i meritam, a fost salvarea ”omului nou”, prototipul moral al comunismului, peste care au trebuit să treacă aceste trei decenii de ”capitalism” şi înţelegere a mecanismelor lumii în care trăim, ca să şteargă orice urmă a lui. Acum, trăim într-o Românie în mişcare, o ţară vie.

Dovada cea mai bună a renaşterii morale, aflată încă la debut, e că românii nu mai iau de bun ce li se dă, ori ce li se cere. S-a văzut, recent, în ”dosarul Schengen”, care contrar voinţei prezidenţiale, care ne-a cerut imperios docilitate, a născut o reacţie viguroasă şi sănătoasă. Nici nu contează natura şi eficacitatea protestului, faţă de o nedreptate care ne-a fost făcută. Ceea ce mă bucură e că majoritatea românilor s-au simţit revoltaţi şi atinşi de nedreptate şi a reacţionat fiecare, după puterile lui.

Sîntem, deci, încă izolaţi şi ”nefrecventabili”, pentru unii dintre europeni. Nici nu contează raţiunile lor, cît contează mîndria noastră în faţa acestei excluderi, care n-a întîrziat să se manifeste. Aşa că finele anului 2022 ne găseşte, ca naţiune, într-un moment al propriei revalorizări. Se mai întîmplă ceva şi cu istoria noastră. De un deceniu şi jumătate, există valuri de încercări de a ne anula simboluri care pentru unii contează – cum e, de pildă, cazul rezistenţei anticomuniste, etichetată ca ”legionară” sau pro-nazistă, ca în cazul unui patriot erou, mort în închisoare – l-am numit pe Mircea Vulcănescu. Acum, chiar la sfîrşit de an, are loc o nouă încercare, de a-i anula memoria, prin demersul pornit de o primărie de sector, de a-i demola un bust, ridicat la începutul anilor 2000 într-o mică piaţetă bucureşteană.

Ce s-a întîmplat, de la ridicarea acelui bust, pînă în prezent, încît să fie nevoie ca el să fie dat jos? Mircea Vulcănescu n-a putut face nimic reprobabil, încît să fie damnat post-mortem. Alţii sînt cei care-i decid soarta postumă, în funcţie de noul ”trend” al corectitudinii politice, prost înţeleasă. Dar şi mai mulţi sînt cei care-i sar în apărare. În mod fundamental diferite, cele două momente, cel al refuzului admiterii României în Schengen şi acela al încercării de demolare a unei statui, sînt totuşi asemănătoare, prin ceea ce trezesc în români – un sentiment de revoltă, pornită din asumarea, în fine, a unor valori naţionale, care încep să se statornicească.

Nu ne mai lăsăm călcaţi în picioare, cu o mioritică blazare. În mod paradoxal, faptul că sîntem conduşi de un preşedinte total inert, incapabil de orice empatie cu ”sentimentul românesc al fiinţei”, ne-a ajutat enorm, în aceşti ani de stagnare, marcaţi doar de scandaluri politice interne: ne-a învăţat să ne mişcăm singuri. Să învăţăm că nu ne apără nimeni istoria, tradiţiile, valorile, mîndria de a fi români, în afară de noi înşine. Asta este cea mai bună lecţie, învăţată pe parcursul anului care a trecut şi a celor dinainte. A fost nevoie de doi ani de pandemie, de un an de război la graniţă, de o nedreptate istorică săvîrşită asupra noastră, ca să simţim româneşte. Dar în sfîrşit, o facem. Să-i fim recunoscători şi preşedintelui Iohannis, pentru lipsa lui de contribuţie la asta, care în sine a devenit, în mod paradoxal, o sursă de patriotism pentru restul românilor.

Cu ce intrăm, în 2023, faţă de 2022 şi alţi ani anteriori? Cu o conştiinţă de sine mult mai pregnantă. Cu un sentiment de colectivitate şi solidaritate mult mai accentuat, decît în trecut. Cu gîndul că, să fii român nu e un blestem al sorţii, cum gîndeau mulţi în urmă cu un deceniu-două, cînd nu se întrevedea nicio ieşire dintr-o tranziţie mai lungă decît veacul. Acum, parcă sînt semne ale trezirii la o realitate, care ne spune că efortul nostru comun, al oamenilor mărunţi, e mult mai important şi că noi contăm, nu cei de la care, pînă acum, am aşteptat zadarnic ”să ne dea”. Ne putem lua singuri, iar primul lucru pe care l-am obţinut acum, la finele anului 2022, e propria noastră mîndrie. Şi nu e puţin lucru. Ce ne-am recîştigat, a fost patria. Un cuvînt pe care, în urmă cu douăzeci de ani, ne era ruşine să-l rostim, darămite să-l scriem. De aici încolo, începe de fapt totul.