COMENTARIU Marius Oprea / Cu Hodor şi Demetriade la Academia SRI, Securitatea continuă să-şi depene istoria despre ea însăşi. Nu cei doi sînt de vină, ci Hellvig care i-a angajat

Hodor şi Demetriade au o mare problemă, de acum încolo: şi-au pierdut şi dramul de credibilitate pe care-l mai aveau. Personal, dacă mi s-ar fi propus să predau la Academia ”Mihai Viteazul”, n-aş fi stat pe gînduri să accept, dar în nişte ”termeni şi condiţii”. Să pot purta un dialog direct şi deschis cu auditoriul, ca să văd şi care e ”baza lor” de cunoştinţe despre Securitate. Ca să ştiu de unde să încep. Şi, înainte de toate, aş fi solicitat ca, din primul moment, să pot face publice atît condiţiile mele de angajare la o asemenea muncă, pornind de la salariul şi statutul meu în ”aparatul SRI” – adică, instituţia să-mi elibereze o hîrtie, din care să reiasă că nu am nicio altă formă de colaborare cu ea, în afara cursului despre ”Ce-am avut şi n-am pierdut – Securitatea şi năravurile ei”, o istorie a Securităţii şi a securiştilor, de la începuturile ei şi pînă în prezent –, de la crimele înfăptuite pentru a instaura frica şi ocupaţia sovieto-comunistă, pînă la ”pumnul şi palma” date anchetaţilor, practică la care nu renunţaseră nici în anii ’80. Şi pînă la vilele şi afacerile pe care şi le-au ”tras” în tranziţie, la moravurile pe care le-au proliferat cu largheţe în întreaga societate – traficul de influenţă, minciuna, delaţiunea. Sfîrşind cu tendinţa de glorificare a propriului trecut şi de falsificare a istoriei. În plus, un capitol despre ”chipurile noi” ale securistului de ieri, luate de ”moştenitorii Securităţii” – cei care-i continuă, de fapt, tentaţia totalitară de controlare a societăţii. Şi care nu sînt neapărat de căutat doar în serviciile secrete.

 

Apoi, înarmat cu aceste precauţii, aş fi început să le explic domnilor absolvenţi sau deja ofiţeri în structurile de apărare a securităţii naţionale cum trebuie să nu fie ei, adică să nu se numere printre moştenitorii Securităţii, şi de ce. În primul rînd, pentru că patria are nevoie mai mult decît oricînd de ei. De nişte oameni care, deasupra oricărei suspiciuni, să o apere, în faţa unui sistem proliferat chiar de instituţia de care vorbim, ca subiect al cursului – Securitatea. Nu ”ca poliţie politică”, pentru că asta a fost în esenţă aparatul represiv comunist. Securitatea n-a avut nimic în comun cu un serviciu de informaţii, în afara faptului că ea aduna informaţii, dar scopul final al acestora era acela de a descoperi reale sau imaginare conspiraţii şi acţiuni împotriva REGIMULULUI. Nu a PATRIEI. 

 

Absolvenţii SRI trebuie învăţaţi, înainte de toate, cum să-şi iubească PATRIA şi nu trecătoarele regimuri politice. E ceea ce i-a îndemnat, recent şi directorul lor, Eduard Hellvig, conştient probabil de faptul că, în condiţiile în care Serviciul Român de Informaţii ar fi pus într-o situaţie precum cea din Ucraina, e foarte probabil să nu-şi poată face datoria. Pentru că, dacă e o boală răspîndită de ”securism” după decembrie 1989, aceasta e oportunismul, primul pas în adaptarea la democraţie a Securităţii. Şi, din oportunism, n-ar face faţă unei confruntări directe, ci ar prefera ”tranzacţionarea” propriei situaţii, aşa cum au făcut-o securiştii după fuga lui Ceauşescu, în 1989. Cu alte cuvinte, ar trăda. În cazul de faţă, şi-ar putea trăda Patria. E un pericol real, pe care cred că Eduard Hellvig îl intuieşte.

 

Sînt însă capabili Mihai Demetriade şi Mădălin Hodor de asemenea analize, de urmărirea precisă a unui scop didactic la un curs de perfecţionare, a unor cadre care au absolvit cea mai importantă structură de învăţămînt a ofiţerilor de informaţii din România? Cu siguranţă, nu. În capul lor, e vraişte – aşa cum a dovedit-o un şir lung de declaraţii, prin care cei doi au intrat în atenţia publică – şi nu mai revin asupra lor. Ei şi-au pierdut demult dreptul de a fi priviţi, de către colegii lor, ca istorici oneşti, care-şi fac treaba. Sînt prea dornici de ”luminile rampei” şi, din acest motiv, au fost prea ”corecţi politic” cu un bastion al cruzimii, care a fost Securitatea şi, în acelaşi timp, necruţători cu victimele ei – din perspectiva cărora, în opinia mea, ar trebui privită TOT TIMPUL istoria acestei instituţii.

 

Să predai un despre ”democraţie şi totalitarism” în cadrul unor cursuri ”de perfecţionare” a cadrelor din serviciile de informaţii înseamnă să intri pe terenul alunecos şi nesigur, unde-i întîmpină oameni extrem de versaţi, pe care cu greu îi mai poţi convinge de ceea ce ei sînt deja convinşi, formaţi fiind de pe băncile şcolii, ori prin tradiţia transmisă în interiorul ”castei” lor, de mentori ca Aurel Rogojan sau Marian Ureche, generali din vechea gardă, care le bagă-n cap cu linguriţa că Securitatea a fost formată dintr-un grup de oameni situaţi undeva între cruciaţi şi iacobini, în apărarea ”patriei”, pînă la ”jerfa supremă”. Cînd de fapt, a fost o şcoală a ticăloşirii şi a cruzimii, pusă în slujba, mai întîi a regimului sovieto-comunist de ocupaţie a României şi mai apoi în cea a celor doi dictatori, pe cît de sărăntoci, pe atît de cruzi şi avizi de putere. Iar Securitatea a luat chipul lor, ca o mască.

 

E greu să schimbi o asemenea perspectivă, pentru că tentaţia de a te socoti un ”ales” şi un mic Dumnezeu şi de a-l mulţumi, prin orice mijloace, pe stăpînul care ţi-a dat această putere e mai mare, în raport cu onestitatea simplă a unui angajament faţă de patrie. De aceea, cred că, de la bun început, cei care au organizat acest curs au preferat amestecul de anecdotic şi bizarerii istorice  pe care Hodor şi Demetriade îl pot furniza. Eu nu-i condamn pe cei doi, decît că n-au înţeles că, dacă tot au devenit persoane publice (şi, cum am văzut, din postările şi interviurile lor, iubesc nespus această postură), trebuiau să se gîndească de două ori, înainte de a accepta propunerea. Dar, ca persoane mărunte ce sînt, au preferat gloria, chiar şi secretă, de a se simţi deasupra tuturor. Nişte mici Dumnezei, la rîndul lor. Nu mă miră deloc că au acceptat oferta, pentru că e onorantă, dar nici că şi-au bătut capul cu riscurile. Iar acum înfruntă ce le menit, ca nişte inşi care şi-au dat arama pe faţă. 

 

Nici n-are rost să mai vorbim despre ei. Cum spuneam, nu sînt de condamnat Mădălin Hodor şi Mihai Demetriade, în această situaţie. De condamnat e Eduard Hellvig, care a preferat varianta istoriei Securităţii în care victimele sînt ”rahaţi cu ochi”, iar securiştii nişte ”oameni oneşti, care şi-au făcut meseria”, cum şi-a asumat Hodor, cînd a postat, în apărarea emisiunii TV care a reabilitat Securitatea, ”je suis Adevăruri despre trecut”. Înseamnă că nimic nu s-a schimbat. Doar că Hellvig a adăugat, la varianta Nicolschi – Ureche – Rogojanu a istoriei Securităţii şi a faptelor ei, puţină sare şi piper, adică a condimentat-o cu nişte poveşti cu ştaif. Ceea ce nu e în regulă. Nu-i poţi învăţa astfel pe absolvenţii academiei de informaţii să-şi iubească patria, ci, în continuare, propriul destin şi al castei lor, pe care s-au obişnuit să-l ridice deasupra oamenilor.Cu Hodor şi Demetriade la Academia SRI, Securitatea continuă să-şi depene istoria despre ea însăşi.