COMENTARIU Marius Oprea / Exit - Polul de dreapta

Dreapta anilor ’90, din vremea în care fostul preşedinte Iliescu ne ţinea cît putea (şi a putut, cu succes, cel puţin şapte ani) ancoraţi într-un ”socialism cu faţă umană”, a ajuns o nostalgie. Dreapta de azi lasă loc de mişcare, fără nicio reacţie notabilă, capitalismului cu faţă imobilă a lui Iohannis, care a croit o alianţă deloc nouă. Liberalii şi ”Frontul”, rebotezat PSD după ce a cumpărat ca la piaţă sigla partidului lui Sergiu Cunescu, au mai guvernat împreună, vă reamintesc, şi sub Ion Iliescu, la începutul anilor ‘90. Au urmat acele vremuri de imobilism politic, din timpul guvernării Văcăroiu, care ne-a împuiat capul cu performanţa sa, ”creşterea economică zero”. Şi acolo am rămas, patru ani în care nu s-a întîmplat nimic.

Totuşi, la capătul celor patru ani alegerile au fost cîştigate de dreapta. Convenţia Democratică s-a instalat la guvernare, subminată de la naştere, de orgolii din interior – şi de către democraţi, cu al lor Băsescu, care cu misiune sau nu, a dinamitat-o la fel de eficient ca ineficienţa a doi prim-miniştri din trei, Ciorbea şi Vasile, care au compromis cu ştaif orice idee de reformă la români. Dar, lăsînd istoria şi nostalgia la o parte, ce va urma? Ce va fi, după cel puţin un presupus ciclu electoral, în care va funcţiona alianţa dintre PSD şi PNL? Deşi din punct de vedere doctrinar e ca un ”anus contra naturii”, această alianţă e necesară, ne-a spus naşul ei, preşedintele Iohannis, pentru a ”da stabilitate” în vremuri de criză, după pandemie şi cu un război la uşă. Astfel, asemenea unui pacient cu o viaţă politică şi aşa muribundă, îşi va da şi ea obştescul sfîrşit cîndva, pentru că la români, din cauza orgoliilor, veşnicia se măsoară în unul, pînă acum niciodată în două cicluri electorale. Dar vom asista la o premieră previzibilă deja.

Se pare că preşedintele nostru a scris istoria şi pentru viitor, cînd nu se prevede altceva decît tot PSD-PNL, fie cu Ciolacu – Ciucă, fie cu alţi lideri: le-a mers prea bine tuturor din aceste partide, chiar dacă nu şi ţării, ca să mai încapă, în acest caz, vanităţi la mijloc. Şi oricum, orgoliile tuturor puse la un loc, nu sînt atît de mari pe cît este cel al lui Klaus Iohannis, păstorul şi naşul de cununie al pesediştilor şi liberalilor.

Dar, mă întorc la întrebare, ce face dreapta? Dreapta se ceartă. Te-ai aştepta la o miză măcar serioasă, precum elaboarea unei platforme comune, a unui proiect comun de ţară şi de guvernare. Ei bine nu, dreapta, adică USR, PMP şi Forţa Dreptei nu au în vedere aşa ceva. Ei s-au mărginit doar să se întîlnească şi să se certe, aşa cum se afirmă ”pe surse”, pe ”pălăria” lui Nicuşor Dan. Nu că primăria Capitatei e o miză mică, dar nu mai cred că primarul general e carte a opoziţiei, în jocul electoral cu actuala putere. Mai e problema internă a acestor trei partide. Drulă n-a confirmat, Tomac se agită degeaba, iar Orban pare intrat într-o fundătură. Ceea ce e de mirare la ei e că, deşi oameni deosebit de inteligenţi politic, cînd îi iei separat, şi totodată buni comunicatori, laolaltă o dau cu oiştea în gard. Nu mai funcţionează nici măcar atît cît o fac singuri.

Problema dreptei de acum e aceeaşi cu a dreptei din 1992, cînd deşi ţărăniştii îi aveau pe Raţiu şi Coposu, tot n-au reuşit să împiedice venirea la guvernare pentru patru ani a ”eternului şi fascinantului” Văcăroiu. A dreptei din timpul lui Năstase, din epoca albumelor omagiale despre ţara cu aceleaşi epitete, publicate de uitatul ”tipograf de partid” şi contrabandist de petrol Adrian Costea, a României fără opoziţie, din epoca privatizărilor ”pe tăcute”, făcute de generalii de securitate Mihail Stan şi Victor Marcu, pentru ”camarazii” lor, la FPS-ul colegului acoperit Dima şi apoi a lui Ovidiu Muşetescu, fostul secretar de partid de la ”Uzinele 23 August”. Cînd opoziţia lipseşte, se ”eternizează” puterea. 

Şi opoziţia lipseşte. ”S-au împotmolit negocierile în formarea polului de dreapta”, zic ”ştirile pe surse”. Părerea mea e că nici n-au existat. Pentru că nici nu avem partide de drepta. Avem doar rămăşiţe liberale, ale partidului lui Băsescu şi un alt partid, USR-ul, aflat într-o derivă continuă, care calcă tot mai des în străchini. Ultima oară, anunţîndu-ne emfatic că din România „s-a furat jumătate din pădurile întregii lumi”. Şi mai avem, bineînţeles, AUR-ul, care mai are încă pînă să ajungă şi la alt electorat, decît cel electrizat de alarmele patriotico-apcocaliptice, la concurenţă cu Şoşoacă, şi de panseurile găunoase ale unui Georgescu.

Ne aflăm deci într-o fundătură politică. Puterea îşi vede de partiturile ei, într-un solo prelugit. ”Polul dreptei” se dovedeşte mai degrabă un exit-pol, din viaţa publică, pentru protagoniştii săi. O cale deloc onorabilă, de a încheia o agonie politică. Şi nu mai e, din păcate, timp pentru ca pînă la anul oferta politică să se înnoiască, cu toată puzderia de partide şi partiduleţe ”suveraniste” nou-apărute, după noua modă a iubirii de patrie. Aşa că vom merge la vot la anul, cu o ofertă electorală abundentă în ambalaje, doar că goală de conţinut.