COMENTARIU Marius Oprea / Lupta de clasă, sub stindardul antisemitismului. Cazul Mircea Vulcănescu

”Anticomunist egal antisemit”, şi-a văzut cel mai bine confirmarea în România în două cazuri numai aparent distincte, pentru că de fapt au legătură între ele. Primul este cel al lui Octav Bjoza, fostul preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România şi al doilea, recent, al lui Mircea Vulcănescu. Primul a fost demis din funcţie, după ce a făcut o declaraţie dură, dar de bun simţ, în legătură cu legea care i-a pus în drepturi pe urmaşii foştilor deţinuţi politici şi care stabileşte exceptări de la aceasta – pe fiii sau fiicele unor categorii de condamnaţi, cum sînt legionarii, consideraţi apriori drept antisemiţi.

Octav Bjoza constata că, cel puţin unul dintre autorii legii discriminatorii şi în opinia mea neconstituţională, prin care copiii plătesc pentru păcate reale sau imaginare ale părinţilor, are printre autorii ei măcar un urmaş al celor care ”au adus comunismul în România pe tancurile ruseşti” – referinţă clasicizată la evrei, membrii cei mai numeroşi, ca etnie minoritară din România interbelică, în Partidul Comunist din ilegalitate. Şi Octav Bjoza, unul dintre cei puţin peste o mie de veterani încă în viaţă ai închisorilor comuniste, a fost demis imediat de premierul Ciucă din funcţia de subsecretar de stat pentru problemele deţinuţilor politici, la îndemnul vituperant al consilierului său, Alexandru Muraru, pe probleme de ”politici ale memoriei”. De fapt, pe ”antisemitism”, după cum reiese din mai toate intervenţiile sale, care le întăresc, cauţionează, susţin pe cele ale lui Alexandru Florian, directorul Institutului ”Elie Wiesel”.

Al doilea caz este cel al lui Mircea Vulcănescu, demis şi el post-mortem din denominarea unui liceu bucureştean care-i purta numele, liceu care a revenit astfel la un dulce şi mediocru anonimat al cifrelor, atît de plăcute Elenei Ceauşescu. Doar consoarta dictatorului mai purta atîta ură numelor de personalităţi pe care le aveau unele licee, insituţii de învăţămînt şi cultură din România, pe care în multe cazuri a reuşit şi ea să le înlocuiască cu cifre şi indicaţia profilului – ca în cazul de faţă, în care conducerea liceului ”Mircea Vulcănescu” din Bucureşti şi-a schimbat titulatura şcolii în „Liceul Economic nr. 1”. A fost eliminat numele lui Vulcănescu, considerat de ani buni încoace ”antisemit, condamnat definitiv pentru crime de război” de către Institutul ”Elie Wiesel”, condus de Alexandru Florian.

Aflat în temniţa din Aiud, unde şi-a sfîrşit zilele, Mircea Vulcănescu le-a cerut de pe patul de moarte deţinuţilor politici care vor supravieţui şi vor ieşi din iadul concentraţionar comunist ”să nu ne răzbunaţi”. Cuvintele sale au făcut carieră după 1989 şi au devenit un fel de linie de conduită pentru cei care au avut de suferit de pe urma comunismului, pentru că s-au împotrivit regimului. N-au existat vendete, nici împotriva securiştilor, nici împotriva foştilor activişti de partid sau a diverselor categorii ale nomenclaturii comuniste. Nici măcar o lege a lustraţiei, de care nici n-a putut fi vorba. Dimpotrivă, aceştia au preluat puterea în România şi şi-au reinstaurat năravurile. Ei, urmaşii lor.

Alexandru Florian este fiul lui Radu Florian, fost propagandist stalinist, pensionat ca şef de catedră de socialism ştiinţific la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti, considerat a fi făcut parte, ca un fel de Silviu Brucan al filosofiei, din categoria şi generaţia celor la care se referea Octav Bjoza. Ca preşedinte al AFDPR, domnul Bjoza s-a luptat din răsputeri şi ca numele lui Mircea Vulcănescu, cel de la care a învăţat că nu lupta şi învrăjbirea sînt miza vieţii, ci pacea şi buna înţelegere, să rămînă acolo unde e. N-a fost să fie.

”Să nu ne răzbunaţi”, se pare că n-a fost un îndemn valid decît pentru urmaşii victimelor comunismului. Cei ai torţionarilor, propagandiştilor, ideologilor şi activiştilor de toate facturile ai regimului comunist se răzbună în continuare, pentru pierderea privilegiilor şi a puterii discreţionare. Spre asemenea privilegii ale nomenclaturii chiar şi Alexandru Florian, fiul tatălui său, îşi începuse ascensiunea ca propagandist comunist, cînd a venit fatidicul decembrie 1989. Toţi aceştia se răzbună mai ales pe simboluri, pentru că le cunosc puterea. În orice fel e cu putinţă. Mai ales pe cei care devin valoare simbolică pentru întregi generaţii şi categorii de români. E interzis aproape să vorbeşti de Valeriu Gafencu şi să citeşti din Radu Gyr. Chiar Patriarhia, intimidată, a recomandat ca numele lui Mircea Vulcănescu să nu fie pomenit anume şi omagiat.

De ce? Pentru că Mircea Vulcănescu e omul care prin suferinţa şi moartea sa în închisoarea din Aiud, despre care legenda creată în jurul său spune că s-a petrecut pentru a salva viaţa unui tînăr şi mai ales prin îndemul său, ”să nu ne răzbunaţi”, a instituit un cult al bunătăţii creştine a deţinutului politic, ca răspuns la ”ura de clasă” arătată de torţionarii lui, în orice forme posibile, pînă la aparenta cădere a comunismului. Pentru că, să răspunzi la ură cu dragoste, e singura cale de a învinge răul. Şi răul din comunişti cunoaşte acest adevăr.

Am spus ”aparentă cădere a comunismului”, pentru că a căzut doar un nume, o titulatură, o etichetă, aceea de comunist. Nu şi moravurile, năravurile unui regim, perpetuate de urmaşii celor care l-au generat şi susţinut. Nu şi ”lupta de clasă” şi ”ura” lor ”de clasă”, motorul acelui regim. Numai aşa înţeleg ”bucuria” cu care primarul Băluţă anunţa că liceul bucureştean nu mai poartă numele lui Mircea Vulcănescu, cel care prin valoarea sa simbolică nici nu mai avea, de fapt, nevoie de asemenea confirmări. E o bucurie revanşardă, în lupta cu un simbol. Bucuria cozii toporului, cînd tăişul ”retează duşmanul de clasă din rădăcină”. Singurul lucru care se confirmă, încă o dată, e că nici în România ”comunismul n-a murit, doar un pic s-a hodinit” şi că ”lupta de clasă” continuă, ca şi pe alte meleaguri, sub diferite stindarde. În cazul de faţă, al antisemitismului.