COMENTARIU Marius Oprea: Paşte reeducat!

Nu e o noutate. Între creştini nu exista unitate nici măcar în secolul I, la Roma, unde erau împărţiţi în două grupuri, care se urau de moarte – adepţii lui Petru şi cei ai lui Pavel. Creştinii sînt insule de credinţă, uniţi de jertfa lui Iisus. Pe care însă fiecare o vede şi o sărbătoreşte în felul lui. Nici măcar în jurul luminii care pogoară la Sfîntul Mormînt nu e o unitate de credinţă: sînt mulţi, chiar între ortodocşi, care o consideră o scamatorie ieftină, în vreme ce restul socotesc o asemenea afirmaţie o blasfemie şi cred cu tărie în această pogorîre. Faceţi numai o simplă navigare pe internet şi vă veţi lămuri.

Paştele a avut darul de a uni, într-un glas şi într-un singur trup creştinătatea numai în vremuri grele. N-a fost pus la îndoială nimic, numai cînd zilele crucificării, pogorîrii în mormînt şi Învierii lui Iisus s-au trăit de către creştini în vremea în care ei înşişi au fost prigoniţi. Libertatea, se pare, nu prea prieşte credinţei. În anii comunismului, n-am auzit niciodată atîtea controverse legate de Sfintele Paşti, n-a existat niciodată atîta încrîncenare privind data – dacă să se sărbătorească, sau nu alături de catolici, dacă a coborît sau nu lumina în Sfîntul Mormînt, dacă are sau nu vreo însemnătate să treci pe sub masa cu flori şi Epitaf o singură dată sau de trei ori. Lucrurile stăteau mult mai simplu – Paştele erau zilele care ne uneau, pentru că sufeream şi noi, aveam şi noi patimile noastre, trăiam alături de Iisus, muream alături de el, înviam cu El.

Să nu mai vorbesc de Paştele din temniţele comuniste, care a aşezat alături oameni de toate confesiunile, în acelaşi ”Hristos a înviat” rostit în şoaptă şi cîteodată, ca într-o minunată iluminare, cu voce tare, adeverindu-L în tăcerea încurcată şi lipsită de reacţie a temnicerilor, în vreme ce şoapta devenea un strigăt la unison, care lumina noaptea minţii din acele vremuri. Paştele de azi nu mai e solidar, pentru că nu mai are semnificaţia eliberării de o suferinţă reală, aşa cum o avea în alte vremuri. Acum Paştele concurează cu ”Saturn în Peşti”, cu diversele horoscoape şi cu mediocritatea polemicilor pe marginea unui adevăr atît de simplu, transformat într-un nou prilej de dispute marginale: că Hristos a înviat.

Paştele şi-a piedut mult din valenţele sufleteşti pe care le deştepta în sufletele oamenilor, dar încă e cea mai puternică sărbătoare creştină, pentru că e miezul acestei credinţe: e învierea lui Iisus în a treia zi, aşa cum prorocise, afirmaţie adeverită, care a stîrnit atîta furie în ”poporul bolnav al lui Israel”, aşa cum au fost socotiţi evreii de-a lungul întregii epoci creştine, încă din antichitate. Paştele reînvie şi vechile reflexe şi clivaje mdievale, evreii fiind socotiţi, tacit sau nu, vinovaţi de deicid. Paştele, pe lîngă toată incorectitudinea lui politică, mai e şi anitsemit: nu se poate sărbători niciodată, dar absolut niciodată în aceeaşi zi cu Pesah-ul, paştele evreiesc, chiar dacă astronomic pică în acele zile, chiar dacă rareori cînd se întîmplă, catolicii şi creştinii răsăriteni l-au sărbătorit împreună.

De cînd Iisus Hristos a înviat în a treia zi, după Scripuri, de fapt fondul sufletesc al lumii nu s-a schimbat prea mult. Ceea ce a reuşit însă Domnul Dumnezeu să facă, prin jertfa Sa, care a atras de-a lungul timpului şi alte jertfe, începînd cu ale sfinţilor martiri, de la primii creştini pînă la cei pieriţi în temniţele comuniste pentru credinţa lor şi care n-au fost încă recunoscuţi ca atare (în afară de cîţiva ierarhi catolici şi greco-catolici), a fost să ţină cît de cît lumea strînsă, în jurul Bisericii. Biserică în nava, naosul şi pronaosul, pridvorul şi chiar şi în curtea căreia nu se scoate sabia şi nu se huleşte. În care credinciosul vine şi plînge, alături de cel de lîngă el, ”în mormînt, Viaţă, pus-ai fost, Hristoase” şi strigă, alături de cel de lîngă el, plin de bucurie, ”Hristos a înviat!” De Paşti, singurele îndoieli sînt cele care se strecoară în sufletele ateilor.

Dincolo de zidul bisericii, Paştele începe să devină, cu orice pas de depărtare de altar, ba incorect politic, ba plin de semne de întrebare şi controverse. De aici se naşte rolul şi locul Bisericii, în toată această poveste. Drumul la Biserică, fie şi numai pentru a lua Lumina, stinge măcar pentru cîteva ore orice controverse ale ”reeducării” Paştelui, în lumina noilor vremuri şi oferă în schimb pacea şi lumina Învierii. Pentru toţi cei din curtea Bisericii, e un singur adevăr, atunci şi acolo: că ”Hristos a Înviat”! Polemicile unui Paşte ”reeducat” se nasc doar cu fiecare pas de îndepărtare de ea.