COMENTARIU Marius Oprea / Profesorii dărîmă edificiul puterii Profesorului de la Cotroceni

Am o veche cunoştinţă, profesoară, din aceeaşi generaţie de absolvenţi ai Universităţii din Bucureşti, de la finele anilor ’80. Mi-a povestit, cu o oarecare jenă şi o imensă tristeţe cea mai umilitoare eperienţă a vieţii ei, chiar mai umilitoare decît naveta într-un sat din sud şi sărăcia lucie, trăite în vremea lui Ceauşescu. A fost surprinsă, de un grup de eleve ale ei, într-un magazin second-hand, de unde se îmbracă în ultimii ani, de cînd banii nu-i mai ajung, să-şi cumpere cîte ceva decent de îmbrăcat. Fetele nu i-au spus nimic, doar au salutat-o, dar de atunci încoace are senzaţia că, la ore, îi analizează fiecare piesă de îmbrăcăminte cu ochi critici – a ajuns să se teamă să mai intre la acea clasă. E distrusă, oricum banii nu îi mai ajung nici aşa, cu hainele ponosite de la second, decît de la o lună la alta. Nu simte că mai trăieşte, ci doar că supravieţuieşte. De aceea, şi ea a plîns, aproape pe tot parcursul grevei, ca acea tînără debutantă în învăţămînt, suprinsă de camerele de televiziune spunînd că 2.500 de lei îi ajung abia pentru chirie şi utilităţi şi cam atît. A luat-o plînsul, cînd a văzut-o printre greviştii de la şcoala ei şi pe una din elevele care au surpins-o în magazinul second-hand, cu o pancartă prin care îşi arăta susţinerea faţă de greva profesorilor.

Profesorii din România nu mai au, demult, o altfel de viaţă. N-au apucat-o decît pentru scurtă vreme, pe intervale reduse. Chingile din sistemul de învăţămînt s-au relaxat arareori. Planurile de lecţie au rămas aceleaşi, birocraţia aparatului care se află în spatele unei ore predate e şi mai copleşitoare ca înainte de 1989. Fiecare reformă din învăţămînt n-a făcut decît să o sporească, cu încă ceva. Lipsa de libertate dinaintea revoluţiei se resimte şi acum. Directorii, nişte paznici-zbiri de multe ori, ca şi inspectorii şcolari, sînt numiţi politic şi mulţi îşi înlocuiesc neştiinţa şi incapacitatea managerială cu o atitudine autoritară şi sfidătoare. Deci, care libertate? Adăugată sărăciei şi umilinţei, atmosfera din cancelarie, ca şi aceea de la oră, unde nu mai poţi stăpîni clasa, fără să te temi că vei fi pus(ă) la zid după o filmare cu telefonul mobil care-ţi poate distruge într-un moment o întreagă carieră, sporesc pînă la paroxism această presiune continuă – pentru că ea continuă şi acasă, unde profesorii se mai pot bucura doar de lectura (la fel de umilitoare) a unor ediţii vechi din Biblioteca Pentru Toţi, găsite cu puţin noroc la anticariate cu 2 lei bucata – un fel de cultură, şi ea second hand. Iar hrana de toate zilele e şi ea o nouă lecţie de umilinţă, trăită înghiţind în sec în faţa galantarelor.

Cam acestea de mai sus, plus multe altele sînt motivele grevei profesorilor. Asemenea unei armate disciplinate de cuceritori, care n-au nimic de pierdut, pentru că n-au lăsat mare lucru în urmă, au trecut la asaltul bastionului puterii. Iar puterea a fost îndeajuns de autosuficientă, după chipul şi asemănarea primului său exponent, Marele Profesor de la Cotroceni, încît să-i ignore. Aşa s-a întîmplat în istorie cu primele invazii ale grupurilor de vikingi în Europa medievală, care au venit prin suprindere şi au ajuns în cele din urmă pînă sub zidurile Parisului. Atunci cînd au atacat prima oară oraşul în ziua de Paşte a anului 845, oştenii conduşi de Ragnar nu erau mulţi, dar cutezanţa cu care acesta a condus o flotă de 120 de vase şi în jur de numai 4.000 de bărbaţi pe Sena l-a determinat pe regale franc să-şi salveze oraşul, doar după ce a plătit atacatorilor o recompensă, în argint. Klaus de la Cotroceni n-a plătit decît în promisiuni. Ceea ce echivalează tot cu un nimic, pentru că nicio promisiune oferită profesorilor, din 1989 încoace, n-a fost onorată, deşi unele sînt prevăzute în literă de lege – nici 6% din PIB pentru învăţămînt, nici ”România educată”, care a fost de fapt chiar ideea preşedintelui, ridicat tocmai dintre ei. Motiv în plus, adăugat la o revoltă al cărei final e imprevizibil, dar ale cărei consecinţe sînt vizibile deja de pe acum.

Oarbă şi autosuficientă, ca şi regimul Ceauşescu în ’89 şi la fel de lipsită de resurse, puterea actuală din România nu le dă profesorilor revoltaţi decît noi umilinţe – ”vouchere” de o mie-două de lei, care le-au amitit tututor de ”suta” oferită de dictator de la balcon manifestanţilor revoltaţi, pe care-i vedea pentru prima oară. Mi se pare că şirul comparaţiilor poate continua, pînă la a coborî spre calitatea umană şi profesională a liderilor politici, de atunci şi de acum şi spre multe alte zone.

Dar un fapt e cert, vorbind de consecinţe – ceea ce părea inamovibil, aşa cum a fost cu comunismul, cu regimul Năstase pînă prin 2002, cu ”băsismul” ori cu alianţa PNL-PSD la guvernare, altoită de profesorul de la Cotroceni, se arată acum atins şi lovit de moarte, în profunzime, de cîteva mii de profesori care n-au mai suportat umilinţa.

Pentru această alianţă politică, e începutul sfîrşitului. Chiar dacă n-au obţinut recompense, după asaltul asupra Cotroceniului, ci numai noi şi noi promisiuni, profesorii au pîrjolit deja circumscripţiile electorale ale României, unde dacă s-ar face alegeri mîine, partidele din alianţa de la guvernare s-ar trezi că au pierdut, peste noapte, tot - sau aproape tot. Ce strategii de salvare mai există? Pentru Profesorul de la Cotroceni şi partidul său, pe care l-a tîrît într-o aventură mortală, cred că niciuna. Pentru aliaţii săi de conjunctură, mai e posibilă doar o salvare prin trădare a alianţei, care pînă mai ieri părea veşnică – şi n-ar fi o problemă, pentru că o au în ADN-ul politic. Pentru restul, pentru toată lumea, ca întodeauna rămîne speranţa, că mîine va fi mai bine – şi-atît.