COMENTARIU Sorin Avram: Luka Modrici se desparte de Mondiale cu medalia de bronz atârnându-i pe pieptul sub care bate o inimă de aur

Au fost trei goluri frumoase, cum frumos a fost şi publicul, cu un plus pentru marocani, care erau mult mai mulţi decât croaţii şi care au cântat şi au scandat în permanenţă. Frumoase au fost şi cadrele oferite de echipa care a realizat transmisia tv, atât cele din teren, cât şi cele din tribune. Sub nivelul partidei şi al atmosferei a fost arbitrajul centralului din Qatar şi al celor din camera VAR. Însă, dacă echipa ţării gazdă nu a reuşit să treacă de faza grupelor, FIFA s-a simţit datoare să facă ceva pentru a mângîia orgoliul şeicilor care au băgat miliarde fără număr în organizarea campionatului.

Frumos a fost şi efortul unuia dintre cei mai mari jucători pe care i-a văzut Planeta, dar nu tot timpul, acesta deplasându-se mai mereu cu mingea la picior şi cu privirea sus în umbra lui Messi şi Cristiano Ronaldo. Ca de fiecare dată în ultimii mulţi ani, Luka Modrici a tras echipa după el, o echipă care este mereu cu ochii la căpitanul ei pentru a-i urmări orice mişcare ca să ştie ce să facă.

Mic de stat, dar degrabă vărsătoriu de pase inteligente şi trăgătoriu de şuturi bine plasate, şi cu o privire care trece ca un laser prin orice apărare adversă, muncitor şi inventiv, Luka Modrici este unul dintre jucătorii care vor lipsi de-acum încolo campionatelor mondiale. Şi campionatele mondiale îi vor lipsi lui Luka Modrici, cu siguranţă, pentru că atunci când mijlocaşul îmbracă tricoul Naţionalei la cea mai mare competiţie sportivă a Lumii parcă se transformă şi devine un fotbalist şi mai dedicat decât este la echipa sa de club. Prin felul său de a fi pe teren şi în afara lui, Luka Modrici este pentru toţi cei care îi sunt colegi la Naţională şi căpitan, şi exemplu, şi prieten. Pentru Luka Modrici, fotbalistul care a părăsit Mondialele cu medalia de bronz atârnându-i pe pieptul sub care bate o inimă de aur, despărţirea de echipa naţională va fi mult mai uşoară decât cea a lui Hagi, să spunem, pentru că din urma sa vine ceva.

De exemplu, vine, vine, vine, calcă iarba în picioare pentru a nu lăsa nici un adversar să treacă, iar atunci când apare ocazia chiar şi înscrie, Gvardiol. Este vorba despre băiatul cu ”masca de fier” de la acest campionat, care la numai 20 de ani a demonstrat că din punct de vedere al ştiinţei jocului pare a avea vârsta lui Modrici şi care pe lângă treaba foarte bună pe care o face în apărare a arătat că poate fi oricând un veritabil vârf de atac prin golul superb pe care l-a înscris cu capul în partida cu Marocul. Driblingurile lui Messi care l-au ameţit pe Gvardiol la golul trei al Argentinei nu se pun, fiind vorba despre Messi. La cei 20 de ani ai săi, croatul Gvardiol este atât de ”copt” încât orice echipă mare îl poate ”culege” pentru a-l pune în primul său 11, în timp ce despre fotbaliştii români la vârsta lui se spune că sunt prea cruzi şi mai trebuie răbdare. Iar atunci când, în sfârşit, sunt ”copţi” şi îi ”culegi” nu poţi decât să-i aşezi pe banca de rezerve a unei echipe modeste dintr-o ţară în care fotbalul se află în curs de dezvoltare.

Cât despre Maroc, locul IV obţinut la acest Campionat Mondial îl merită pe deplin, iar jucătorii acestei echipe care încă nu au ajuns la echipe mari, precum colegii lor Hakimi şi Ziyech, vor ajunge cu siguranţă.