COMENTARIU Sorin Avram: Medici care aleargă după bani, medici profesionişti şi pacienţi nervoşi care le ştiu pe toate. Toţi trăiesc în România

Nenumăratele cutremure care au avut loc în societatea românească au condus la apariţia mai multor prăpăstii - între bugetari şi cei care sunt angajaţi în mediul privat, între beneficiarii de pensii speciale şi cei care au pensii care-i ajută să trăiască de pe o zi pe alta, între politicieni şi alegători, între intelectuali şi restul lumii, ş.a.m.d. O altă prăpastie care există este cea dintre medici şi pacienţi ori potenţialii pacienţi, o prăpastie ale cărei dimensiuni variază funcţie de întâmplările care sunt intens mediatizate. Prăpastia se mai închide din când în când, cum s-a întâmplat în debutul pandemiei, atunci când medicii erau numiţi ”îngerii în alb” şi când oameni impresionaţi de eforturile făcute de aceştia pentru a ţine situaţia sub control le ridicau osanale pe reţelele de socializare şi organizau flash-mob-uri în curţile spitalelor. Însă, pe măsură ce restricţiile din pandemie au început să se înăsprească şi au apărut informaţii cu oameni care au sfârşit pe patul de spital în condiţii neclare şi întrebări legate de virus şi de vaccinare, medicii au devenit ”criminali”.

La fel ca într-o relaţie dintre doi oameni profund îndrăgostiţi unul de celălalt, şi în cazul relaţiei medici - societate graniţa dintre iubire şi ură este foarte subţire, iar aceasta poate fi trecută foarte uşor, mai ales că nu este nevoie de niciun fel de paşaport, ci doar de apariţia unor cazuri în care pacienţii mai tineri sau mai bătrâni trec pe lumea cealaltă sub privirile nepăsătoare ale unor cadre medicale.

Ca urmare a decesului unei tinere însărcinate în 13 săptămâni la Spitalul Judeţean Botoşani, după ce nimeni nu a băgat-o în seamă timp de şapte ore, s-a căscat din nou prăpastia dintre medici şi societate, iar autorităţile încearcă să o astupe cât de cât exprimând regrete, semnând demisii şi demarând anchete.

Reacţiile sunt fireşti, numai că problema este una cu rădăcini solide, astfel de cazuri putând apărea oricând şi oriunde în România. În primul rând putem vorbi despre calitatea actului educaţional. Bazinul de selecţie al studenţilor la Medicină nu este atât de generos. Apoi, facultăţile de medicină, indiferent de numele lor, nu mai sunt atât de pretenţioase cu studenţii, pentru că la concurenţa care există pe piaţă aceştia trebuie păstraţi cu orice preţ. Învaţă mai bine sau mai rău, atâta timp cât aduc bani de la buget sau de-acasă, în cazul celor de la ”cu taxă”, treaba merge.

Dacă în cazul absolvenţilor altor facultăţi mulţi dintre aceştia aleg să lucreze în alte domenii decât cel în care s-au pregătit, pe absolvenţii de medicină îi întâlneşti pe mai toţi în spitale publice sau în clinici private. Au sau n-au talent, au sau n-au chemare pentru Medicină, aceştia profesează. Se întâmplă asta pentru că este penurie de cadre medicale, iar numărul cabinetelor private şi al clinicilor particulare tinde să-l depăşească pe cel al saloanelor de înfrumuseţare şi al sălilor de jocuri.

Am auzit de la persoane din domeniul medical că sunt studenţi la Medicină care se întreabă între ei care specializare este mai bănoasă, pentru a şti încotro să se orienteze. Nu contează dacă sunt făcuţi pentru specializarea respectivă, important pentru ei fiind să meargă într-un loc în care se fac bani. Între UNII MEDICI este un fel de concurs asemănător cu cel la care participă românii care-şi rup spatele muncind în străinătate şi al căror unic scop este acela de a-şi face o casă şi de a-şi cumpăra o maşină mai arătoase decât vecinul lor. Principala preocupare a UNORA dintre cei care au făcut Medicina este cum să aibă mai repede o vilă şi o maşină de fiţe, şi cum să meargă în mai multe excursii exotice. Pentru asta lucrează şi la spitalul public, şi la clinica privată, şi, eventual, nu refuză micile sau marile atenţii care li se oferă la primul loc de muncă. Sunt somităţi ale lumii medicale care au şi vile, şi case de vacanţă, şi maşini de lux, şi care au văzut şi lumea, dar asta numai după ani de zile în care principala lor preocupare a fost aceea de a-şi face un nume învăţând şi muncind.

Un medic care lucrează de dimineaţa şi până seara când mai învaţă şi când se mai odihneşte? Cum poate fi el non-stop concentrat la ceea ce face? Un şofer de tir este amendat şi rămâne fără permis dacă depăşeşte numărul de ore de condus. În schimb, un medic poate lucra cât vrea el, cu toate că oboseala lui îi poate fi fatală uneori pacientului. Cum poate să fie un medic cu zâmbetul pe buze şi mereu concentrat şi la un loc de muncă, şi la celălalt? Să-i pui pe medici să aleagă între Public şi Privat poate ar fi greu de realizat, fiindcă la lipsa de cadre medicale existentă ar rămâne fără personal multe dintre spitalele publice, situaţie care i-ar pune în reală dificultate pe bolnavii care nu-şi permit să meargă la clinica privată. Însă, Ministerul Sănătăţii poate impune un timp maxim de lucru, mai ales că medicii nu se pot plânge în ziua de astăzi că nu trăi decent dacă lucrează doar în sistemul public de sănătate, în condiţiile în care spitalele de stat plătesc de la foarte bine în sus. Dacă, totuşi, nu sunt suficiente veniturile obţinute, în special în cazul personalului tânăr, atunci Ministerul Sănătăţii condus de Alexandru Rafila ar trebui să le majoreze. Cum? Reducând finanţările clinicilor private, care oricum taxează serviciile medicale.

Pe de altă parte, este total incorect să-i aşezi pe toţi medicii pe acelaşi palier, după care să-ţi pui mâinile în şold şi să ţipi la ei. Sunt oameni care chiar au talent, care sunt dedicaţi profesiei şi care sunt empatici. Cred că fiecare dintre noi cunoaşte cel puţin un caz în care medicul a avut un comportament ireproşabil şi care l-a făcut bine pe el sau l-a ajutat să se vindece pe un părinte, un coleg sau un prieten. Nu poţi să spui că toţi medicii de la cel mai tânăr şi până cel mai în vârstă, şi de la A la Z sunt la fel, pentru că nu sunt.

Totodată, nu poţi să de tragi de şireturi cu cineva care are mulţi ani de şcoală şi pe care meseria îl obligă să înveţe în permanenţă, pentru că ţi-a zis ţie cineva cum e mai bine de făcut. Nu poţi să te răsteşti la medic şi să-i dai lecţii pe care tu le-ai prins din zbor de pe reţelele de socializare, chiar dacă ai nu-ştiu-ce funcţie, nu-ştiu-câţi bani sau nu-ştiu-cât tupeu şi muşchi.

Aşa cum tu, ca pacient, ceri ca medicul să te respecte şi tu trebuie să-i arăţi acelaşi respect, pentru că medicul nu vine niciodată la tine la atelier ca să-ţi spună cum să repari o maşină, la catedră ca să-ţi arate cum să predai ori la cabinetul cosmetic pentru a-ţi spune cât fond de ten să pui pe obrazul unei tinere care se pregăteşte pentru festivitatea de absolvire a facultăţii de medicină.

La urma-urmei, când nu te simţi bine tot la medic mergi, că doar nu o să te trateze necunoscuţii pricepuţi la toate de pe reţelele de socializare. În ceea ce-l priveşte pe dr. Google, acesta chiar dacă ştie atâtea, în niciun caz nu te poate opera.