COMENTARIU Valeriu Şuhan: Ţara paşilor pierduţi...

Povestea avocatului Robert Roşu al cărui nume îl scriu cu respect, care a fost întâi achitat şi pe urmă condamnat la cinci ani închisoare, este din categoria celor care te afundă în cea mai neagră beznă a minţii.

„...reţinem că activităţile de complicitate pot îmbrăca orice formă, inclusiv simpla prezenţă a unei persoane (a avocatului-n.n.) alături de autorul infracţiunii, astfel încât să i se dea acestuia siguranţa sau încrederea că acţiunile sale sunt sortite succesului.”

Am citat din apelul procuraturii.

În acelaşi caz, ziaristul Dan Andronic al cărui nume îl scriu de asemenea cu respect dar şi cu amiciţie, a fost condamnat la 3 ani închisoare cu suspendare.

Asta, în ciuda martorilor care spun că n-au habar despre el şi despre implicarea lui în afacerea respectivă.

O inepţie poate fi nevinovată, ceea ce se-ntâmplă foarte des, dar există unele care au urmări tragice.

Aşa şi asta!

Chiar şi cei nefamiliarizaţi cu ştiinţa dreptului, pot sesiza cu uşurinţă această... nici nu ştiu cum s-o numesc.

Să-i zicem monstruozitate.

Monstruozitatea puterii discreţionare împachetată grosier, tocmai pentru a lăsa, intenţionat, să se vadă abuzul.

Scopul ei este de a paraliza, prin groaza pe care o provoacă.

Este un mod direct de a intimida două bresle, cea a avocaţilor, ocupaţie eminamente liberală şi cea a jurnaliştilor.

Altfel, ce ar putea fi ?! Răzbunare, orgoliu nemăsurat ?! Mă-ndoiesc.

Este o pregătire tactică a ceea ce are să urmeze ? Mai degrabă.

Dar, unde e judecătorul, cel pe care l-am investit cu încrederea noastră în justiţie, în dreptate ?

Nu-i nevoie să-l căutaţi prea mult.

E chiar acolo sus, pe podium, ţinând strâmb balanţa şi trăgând cu ochiul vigilent către comenzi numai de el ştiute.

Cu astfel de situaţii în faţă, tot ceea ce ştii sau crezi că ştii, este şters într-o clipă şi rămâi fără glas în poarta necunoscutului care deschide în faţa ta un hău de necuprins.

E ca o  moarte subită.

Cumplit sentiment este acela al deznădejdii, al pierderii speranţei.

Că poţi să-ţi faci meseria serios şi cu ştiinţă de carte, credeam că îţi asigură succesul, de principiu măcar.

Iată că în ţara mea, astăzi, aşa ceva te poate trimite la puşcărie.

Eu cred că doamna aia cu eşarfa pe ochi şi cu balanţa în mână, ne-a părăsit. Iar...

Nu îi prea place în România şi din când în când, ne lasă cu ochii-n soare, tânjind după dreptate.

În ţara asta devenită experimentală, dreptatea nu mai reprezintă o valoare în sine, ci calea spre putere.

Puterea devoratoare, nu numai cea politică, e întotdeauna însoţită de trădare, sub diversele sale forme.

Trădarea asta ne priveşte, pentru că vizează stricarea echilibrului, oricum fragil, în care trăim.

Avocaţii şi jurnaliştii sunt sau ar trebui să fie contraponderea în acest sofisticat mecanism „check & balance”.

O democraţie reală i-ar proteja pentru rolul lor de echilibru absolut necesar.

Din păcate, iată, nu e cazul nostru.

Unii ne-mping încet, încet, către o Românie a paşilor pierduţi...

Să  nu-i lăsăm !